Vechia casa
Rasuna incet pasii in curte;
glasul randunelelor este acelasi,
acelasi cuib printre vechile grinzi
ale porticului, si taraitul
greierilor prin gardul viu al gradinii.
Eu inchid ochii, Leila: o fereastra
se deschide strigand in vechia casa,
si lumina orbitoare a verii
intra printre zidurile luminoase, albe.
Cate amintiri sunt inca! Penumbra
dupa- amiezelor de vara si umbra
carutelor zanganind pe caldardam.
Era razboi atunci: asteptam
ca sirena sa strige pentru a ne chema
sa fugim sub pamant, in refugii.
Era razboi atunci, si noi copiii
nu intelegeam nelinistea mamelor
stranse in rugaciune in fata crucifixului.
Era razboi, dar parea un joc
sa fugi pe neasteptate jos, in beci
lasand mancarea neterminata...
Ce mare era casa aceea, Leila!
Mergeam sa esploram mansardele,
fanarul nefolosit, magazia
cu vechile carute, condamnata
la praf si mucegai...
Era razboi, dar eram fericiti
cu modestele lucruri pe care le aveam:
ciresele din pomul din gradina,
painea facuta in casa, dulapurile mari
si lazile inghesuite in camere,
pline cu lucruri inutile, lasate
in asteptarea unui timp deja trecut,
care nu se mai intoartce.
Giacomo Manzoni di Chiosca
|
Casa antica
Suonano lenti i passi nel cortile;
la voce delle rondini è la stessa,
lo stesso il nido tra le vecchie travi
del portico, e il frinire
dei grilli tra le siepi del giardino.
Io chiudo gli occhi, Leila: una finestra
s’apre stridendo nella casa antica,
e la luce abbagliante dell’estate
entra tra i muri candidi, imbiancati.
Quanti ricordi ancora! La penombra
dei pomeriggi estivi, ed il riflesso
dei carri, sferraglianti sul selciato.
C’era la guerra, allora: si aspettava
che la sirena gridasse il suo richiamo
per fuggire sotterra, nei rifugi.
C’era la guerra allora, e noi bambini
non capivamo l’angoscia delle madri
strette in preghiera davanti al crocefisso..
C’era la guerra, ma pareva un gioco
fuggire all’improvviso giù in cantina
lasciando il piatto a mezzo...
Com’era grande quella casa, Leila!
Andavamo a esplorare le soffitte,
il fienile in disuso, la rimessa
con la vecchia carrozza, condannata
ai tarli ed alla muffa...
C’era la guerra, ma eravam felici
delle povere cose che avevamo:
le ciliege sull’albero in giardino,
il pane fatto in casa, i grandi armadi
e le casse ammucchiate nelle stanze,
piene di cose inutili, lasciate
nell’attesa di un tempo già passato,
che non ritorna più.
Giacomo Manzoni di Chiosca
4-19.6.2001
|