Fa click aici pentru a porni sau opri muzica paginii si pentru a asculta video- clipurile!Clicca qui per accendere o spegnere la musica del sottofondo e ascoltare i video musicali!

---

Pagina video- muzicala. Pagina video- musicale.

Cele patru anotimpuri

de Eugen Jianu

Anul Nou - tinerel si nestiutor, s-a asezat la sfat cu batranul an vechi care-si implinise sorocul:
- Si cum am sa stiu eu sa oranduiesc, asa de unul singur, scurgerea vremii? a intrebat Anui cel Nou. Tare mi-e teama ca am sa incurc ploile cu omaturile, zilele de arsita si de zaduf cu ingheturile si cu vantoasele. Ca aici in traista asta plina vad ca am de toate. Am sa le scot si eu cum mi-or veni la indemana... t3i948th38ozd
- Nu se cade sa facem una ca asta, fiindca in lume totul se cuvine sa se depene asa dupa cum trebuie! Dar n-avea tu frica, i-a raspuns cu glas gros si sfatos Anul cel Vechi, invaluindu-l cu o privire sugubeata, de mosneag. Uite, vezi, m-au insotit si pe mine, si te vor insoti si pe tine, cele patru anotimpuri.
- Eu sunt Baba Iarna, glasui atunci cea care abia se vedea din cojoacele si broboadele ei; ortacul meu e Mos Viscol, cu caciula si suba matoasa. Cu noi ai sa pasesti intai si-ntai prin lume. Noi salasluim in tara lui Miaza-Noapte, unde stapanesc ingheturile vesnice si intunericul. Aici suntem, asa, in trecere, sa aducem albeata sclipitoare a zapezilor, ferecand apele in paduri de gheata. Cand eu ma manii, invartosez vantoasele lui Mos Viscol si ridic troiene de omat. Copiilor le aduc in dar derdelusul pentru sanius si partiile pentru schi.
- Eu sunt Primavara, vorbi la randul ei o codana cu parul balai, rasfirat pe umeri; obrajii ii erau numai zambet, iar glasul clinchet de clopotei. Eu vin din tara lui Miaza-Zi. Babei ierni ii daruiesc ghiocei albi ca neaua, branduse galbene precum soarele, toporasi albastri ca seninul cerului. Inverzesc campurile, infrunzesc padurile, infloresc poienile si pajistile. Aduc inapoi pasarelele cu cantecele lor, scot mieii sa zburde la lumina.
- Ehei, a glasuit la randu-i fata de alaturi numita Vara, zilele mele-s lungi si-nsorite, ca sa aiba oamenii vreme buna de lucru, iar noptile putine - atat cat sa se odihneasca dupa munca. Eu aduc rodul bogat al granelor si gradinilor. Cresc si-ntaresc puisorii din cuiburi, iar copiilor le aduc cirese si capsuni; le mai aduc vacantele cele mari si cu ele scalda si excursiile.
-  Eu, vorbi rar si apasat, atunci cand i-a venit randul, o femeie frumoasa careia argintul ii inflorise la tample, eu parguiesc rodul livezilor si-al viilor. Coc porumbistile, impodobesc campiile si poienele cu cele din urma flori, iar padurile, inainte de a le scutura frunza, le ferec in arama. Mai presar argintiul viu al brumelor, ca sa aduc aminte oamenilor despre omaturile care vor veni. Copiilor le daruiesc nuci, gutui, mere, pere, prune, struguri si le deschid portile scolilor. Numele meu este Toamna!
- Asa-i ca acuma nu mai ti-e frica? Asa-i ca n-ai sa mai incurci zilele pe care le porti in traista? a intrebat, cu glasul sau cel gros, Anul cel Vechi.
-  Nu, unchesule, anotimpurile au sa ma ajute sa tin randuiala cuvenita, a raspuns cu voie buna Anul cel Nou.

Iarna in puterea ei: peste tot numai omaturi. Si intr-o buna zi, jriic,_a|b si plipjnd, ghiocelul isi suna clopotelul.
—  Cine indrazneste sa mi se impotriveasca? se burzului Baba Iarna scuturindu-si cojoacele de nea si turturii de gheata. Abia dupa ce se uita bine-bine, jur-imprejur, a descoperit ghiocelul. Tu erai? Tu ti-ai gasit sa mi te impotrivesti? Daca imi puri mintea cu tine o sa te inghet la noapte,
—  Nu va miniati, baba Iarna si mos Omat, Ie-a spus ghiocelul. Mie soarele mi-a trimis veste printr-o raza ju­causa cerindu-mi sa ma arat lumii. M-am frecat la ochi si iacata-ma-s!
Si peste noapte, Baba lama si mos Omat au chemat gerul intr-ajutor. A mai suflat si crivatul.
—  Unde esti ghiocelule? au chicotit cei doi. N-ai in­ghetat? Mai cutezi sa ni te ridici impotriva?
—  Drept sa va spun, baba Iarna si mos Omat, mi-a fost tare-tare frig. Era cit pe ce sa ma smulga si vintul. Abia m-am putut piti dupa un bulgare de pamint. Of, daca si la noapte o fi tot atit de frig, voi muri inghetat!
Soarele auzind cu cita bunatate vorbeste ghiocelul vrajmasilor sai, i-a trimis in ajutor multime de raze calde, intarindu-l.
Asa ca, de dimineata, alaturi, a putut vedea frati si surori rasarind printre petece de nea.
—  Baba Iarna, mos Omat, rasunau clopoteii lor in poiana, Baba lama, mos Omat, hai sa ne jucam de-a prin-selea!
... Asa s-a dovedit ghiocelul mai tare decat iarna, vadin-du-si rostul sau pe lume: acela de a fi dintii floare care sa bucure omul.

Poveste de iarna

de Mircea Suntimbreanu

Cind se trezi din somn, fetita auzi un vaier prelung. Goniti din urma de un bici suierator, pe acoperis alergau parca toti elefantii circului cautindu-si inebuniti scaparea, undeva, in podul casei. Fetita se repezi la fereastra dar nu vazu nimic afara. Iarna isi lipise de geam fata ei de gheata. «Aha, e viscol, gindi ea. Isi face Baba-larna de cap».
In aceiasi clipa vintul zgiltii cercevelele si zvirli inciudat spre fetita o trimba de zapada.
—  Baba, zici? Ei bine, lasa c-o sa-si arate baba pute­rea ei. cand o sa iesi din casa o sa te iau pe sus ca pe un fulg sau o sa te ingrop intr-unul din troienele mele.
—  Pifia atunci o sa se faca poteci. Uite oamenii au ie­sit cu lopetile.                                               .
Iarna facu un salt peste casa si porni in virtejuri iuti ru-megind un alt plan. «Cu nametii n-am putut-o opri in casa dar am sa vir peste ea gerul. Gasesc eu o crapatura, o borta ceva si o sa inghet totul bocna, n-am sa mai plec de acolo».
Izbutise tocmai sa strecoare un firicel de ger pe sub usa cand o vazu pe fetita urcind din pivnita cu bratul plin de lemne.
—  Aha, suiera iarna catre ger, vrea sa ne alunge cu caldura sobei. Nu-i nimic, tot o pedepsim noi. A uitat muscatele intre geamuri. Daca ne punem pe treaba intr-un ceas le degeram pe toate. pana la ele nu razbate caldura.
Vintul si gerul ocolira de citeva ori casa luindu-si parca avint dar cand sa se napusteasca asupra ferestrei rama­sera incremeniti. Fetita luase muscatele din fereastra le asezase pe o etajera, departe de frig.
—  Nu, Baba-larna, n-ai sa intri aici. Si nici imprejurul casei n-am sa te las multa vreme. Si nici pe trotuar caci o sa presar cenusa.
—  Asa? Atunci o sa vin si miine si poimiine, mereu! Lupta noastra nu s-a sfirsit, urla amenintatoare iarna. O sa vedem noi care pe care, mai zise si luind gerul de mina si citeva brate de fulgi se indeparta. Dar nu prea departe. Venea in fiecare zi, dadea tircoale casei ba uneori chiar incerca sa se strecoare inauntru. Fetita insa veghea... pana intr-o buna zi cand, de la geam, zari in curtea casei doar citeva petece de zapada. Pamintul scotea aburi iar stresi­nile picurau voioase.
—  S-a dus Baba-larna, zimbi fetita, apoi aduse musca­tele pe pervaz. O pala de vint rece se napusti asuprajor dar nu ie ajunse cacr se prabusi intr:o baltoaca trag ind dupa sine si gerul. Si astfei, ultimul vint al iernii ramase acolo sub ultima pojghita de gheata.

Fetita cu cozi

de Calin Gruia

 
Parca nu-i nimic mai placut pe lume ca atunci cand se aprinde lumina, cand in casa e curat si cald, iar pe bunica n-o dor nici mainile, nici picioarele. Atunci scoate din raftul de sus al bibliotecii o carte mare si o asaza pe masa. Nu dupa multa vreme, langa carte sosesc ochelarii care-si dau o mare importanta. Poate pentru ca au rama de argint. Madaiina simte pentru ei un fel de respect. Cineva i-a spus ca ar fi fermecati. Fata priveste cu atentie cum se fac pregatirile ca toate sa fie la locul lor, ca nimeni sa nu tulbure ceasurile nebanuitelor intamplari aflate in paginile cartii. Motanul isi ia locul lui pe perna rotunda si rosie, sunt trase perdelele la ferestre, se pun pe masa un pahar cu apa si o dulceata pe care bunica nu o mananca niciodata. Madaina se uita si asteapta cu strangere de inima sa vada semnul pe care-l va face bunica ridicand in tacere deplina degetul aratator de la mana dreapta... Atunci nepoatei i se pare ca are o pasare in loc de inima. Ce poveste se va depana oare?... Bunica se incrunta la zmei, ii zambeste fetei de crai si isi schimba infatisarea facandu-se tanara, frumoasa si pana la urma n-o mai poti deosebi de zanele cele bune.
lata insa ca intr-o seara, dupa ce s-au facut toate pregatirile, bunica a pus ochelarii in tocul lor, a impins cartea cu povesti mai la o parte si I-a poftit pe motan sa nu se mai joace cu franjurii de la fata de masa...
Dupa aceea, Madalina nici n-a bagat de seama cum s-a pomenit intr-un sat cu ulite stramte, cu case acoperite cu stuf si prispe de lut, mergand in urma unei fetite cu doua cozi pe spate, imbracata in camasa de canepa si desculta. Fetita aceea ducea intr-o^ oala cu toarta de sarma si intr-un prosop mancare tatalui sau. Intai au trecut printr-o rapa cu salcii si pe urma au iesit pe o miriste. Talpile fetitei sangerau. Fetita se oprea, isi scotea tepii miristei fara o vorba si pornea mai departe. Madalina o intreaba daca n-o dor picioarele, daca n-ar vrea sa incalte pantofii ei, dar fetita cu cozi facea semn din cap ca nu. Soarele ardea cu putere. Madalina isi scoase palariuta si voi s-o puna pe capul fetitei cu cozi, dar nu izbuti... Miristea parea fara sfarsit. Si deodata cerul s-a innorat si a inceput sa tune si sa fulgere. O ploaie deasa, grabita trecu peste tot. Madalina deschise umbrela. Fetita cu cozi nu voi sa vina sub umbrela... Ploaia trecu repede si din trupul fetitei cu cozi si din pamant se ridicau aburi. Soarele era parca si mai fierbine. Madalina mergea in urma fetitei cu cozi si-i povestea ceva, ii fagaduia doua papusi, o rochita cu flori de mac, o pereche de sandale, numai sa spuna si ea un cuvant. Din miriste intrara in niste ponoare si de acolo ajunsera intr-un ogor unde un barbat inalt, slab, ars de soare sapa pamantul si-i sfarama bulgarii vinetii. Cand isi vazu fata, omul isi lasa lucrul si incepu sa manance. Dar chiar atunci doi calareti ciudat imbracati se repezira la el si, legandu-i mainile si picioarele, l-au urcat pe alt cal si l-au luat cu ei... Fetita cu cozi a inceput sa strige si sa planga si nu s-a mai intors acasa... a pornit asa numai in camasa de canepa si desculta spre o padure care atunci parca rasarise pe o culme. Madalina alerga dupa ea, dar n-a putut s-o ajunga. Si-i parea rau ca nu stia cum o cheama. Si-i parea rau ca n-a voit sa vorbeasca cu ea. Nu stia cum s-o strige, nici cum sa o roage sa se opreasca...
Si deodata Madalina se pomeni acasa. Bunica zambea, uitandu-se pe copertile cartii. Motanul torcea dus din lume. Intr-un tarziu, Madalina intreba:
- Si unde a ajuns fetita cu cozi, trecand prin padurea aceea?
- Departe, foarte departe, raspunse bunica.
- Si acum unde o fi? intreba Madaiina.
- Cine stie, s-ar putea sa fie pe aproape. Langa o pereche de ochelari. Langa o carte. Langa o nepoata care la sfarsitul fiecarei povesti mananca dulceata din farfurioara si bea apa din pahar.
Madalina n-a inteles dintr-o data talcul din vorbele bunicii, dar cand si-a dat seama a spus:
- Atunci de ce n-ai voit sa incalti pantofii mei ca sa nu te intepe miristea?
- Pentru ca pe atunci tu nu erai inca pe lume.

Cand se trezesc florile

de Eugen Jianu

— Gata a spus bunicul. De acum s-a zis cu iarna. O mai rabufni ea si si-o mai cerca ea puterile, dar spor n-are sa mai aiba.
—  Ce bine imi pare!
—  Pai, a mai spus bunicul uitindu-se lung pe geam, ar cam fi vremea sa vedem ce ne fac trandafirii pe care i-am ingropat asta iarna. Socot ca ar fi vremea sa-i scoatem la lumina!
Asa ca am iesit amindoi afara. In gradina, pamintul era zvintat si aburea usor. Coltul ierbii se infiripa vazind cu ochii. Si-un pitigoi — din cei codati si cu burtica galbena — juca hora mare viersuind: „tin-ti-ver, tin-ti-ver, iaca primavara cea buna!"
Bunicul a dezmusuroit cu grija o tufa de trandafir pitic. A ales o codita si a taiat-o.
—  Uite, vezi i-au dat mugurii.
intr-adevar, mugurii din virful mladitei nu mai erau ca­fenii si mohoriti ca asta iarna cand i-am ingropat.
—  Ai grija, desi-s moi, ghimpii pot intepa. O ducem in odaie si o s-o punem intr-un pahar cu apa si cu putin zahar. Daca are sa stea la caldura si-i mai dam si de min-care, are sa infloreasca mai repede.
Dintii am crezut ca bunicul glumeste. Cum adica sa manince o floare? Mai stii? Poate i-o fi placind si ei zaha­rul.
Asa a si fost. In trei, patru zile, din mugurasul acela a iesit bobocut, apoi dupa alte vreo trei zile floare rosie, ca­tifelata. Numai ca n-a tinut mult. Desi in fiecare zi ii schimbam apa si zaharul, tot s-a ofilit. Poate ca i-am pus prea mult zahar!
Bunicul a zimbit intristarii mele.
—  Hai sa dezgropam trandafirii. Le-a venit vremea. Acolo, in gradina, florile lor au sa traiasca mai mult!

Caprioara

de Emil Garleanu

Pe muschiul gros, cald ca o blana a pamantului, caprioara sta jos langa iedul ei. Acesta si-a intins capul cu botul mic, catifelat si umed, pe spatele mamei lui si cu ochii inchisi, se lasa dezmierdat. Caprioara il linge, si limba ei subtire culca usor blana moaie, matasoasa a iedului. Mama il priveste si-n sufletul ei de fugarnica incolteste un simtamant staruitor de mila pentru fiinta frageda careia i-a dat viata, pe care a hranit-o cu laptele ei, dar de care trebuia sa se desparta chiar azi, caci vremea intarcatului venise demult inca. Si cum se uita asa, cu ochii indurerati, din pieptul caprioarei scapa ca un muget inabusit de durere, iedul deschise ochii. Caprioara se imbarbateaza, sare in picioare si porneste spre tancurile de stanca, din zare, printre care vrea sa-l lase ratacit. Acolo, sus, e pazit si de dusmania lupului, si de iscusinta vanatorului, caci pe muchiile prapastiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se incumeta. Acolo, l-ar fi stiut ca langa dansa. Dar pana la ele erau de strabatut locuri pline de primejdii. Caprioara isi azvarle picioarele in fuga fulgeratoare, in salturi indraznete - sa incerce puterile iedului. Si iedul i se tine voiniceste de urma; doar la sariturile ametitoare se opreste, cate o clipa, ca si cum ar mirosi genuna, apoi se avanta ca o sageata si, behaind vesel, zburda de bucurie, pe picioarele subtiri ca niste iugere.
Dar trebuiesc sa scoboare, sa strabata o padure, ca sa urce din nou spre tancuri. Caprioara conteneste fuga; paseste incet, prevazatoare. Trece din poiana in poiana, intra apoi sub bolti de frunze, pe urma, prin hrube adanci de verdeata, pana ce patrunde in inima intunecata, ca un iad, a padurii.
Si-au mers mult asa pana ce au dat in sfarsit de luminis, ledul, bucuros, o ia inainte sarind. Dar in aceeasi ciipa caprioara se opreste ca de-o presimtire, adulmecand. In fata ei, de sub cetina, ochii lupului straluceau lacomi. Un salt si iedul ar fi fost sfasiat. Atunci caprioara da un zbieret adanc, sfasietor, cum nu mai scosese inca, si dintr-un salt cade in mijlocul luminisului. Lupul, vazand prada mai mare, uita iedul si se repede la ea...
Prabusita in sange, la pamant, sub coltii fiarei, caprioara ramane cu capul intors spre iedul ei. Si numai cand acesta, inspaimantat, se topeste in adancul padurii, caprioara simte durerea, iar ochii i se tulbura de apa mortii.