--

--- ---

Pagina video- muzicala.

Ion Creanga s- a nascut la Humulesti , la 1 martie, 1837, si a murit la 31 decembrie 1889, la Iasi. Este unul dintre clasicii literaturii române alături de : Mihai Eminescu, I. Slavici şi I.L.Caragiale. Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveştilor şi povestirilor sale, Ion Creangă a intrat în istoria literaturii române, în principal, datorită operei autobiografice "Amintiri din copilari".

Casa Memorială Ion Creangă - Humulesti- Romania.

Ion Creanga nacque a Humulesti, la provincia di Neamt, nella Moldavia della Romania, storica regione dell'Est del Paese, l' 1 martie, 1837, e morì il 31 dicembre, 1889, a Iassi, Romania. E' uno dei maggiori scrittori della letteratura romena, accanto a  : Mihai Eminescu, Ioan Slavici I.L.Caragiale e molti altri , ugualmente valorosi e famosi. E' conosciuto e amato specialmente grazie alle sue fiabe e ai racconti, ma è entrato nella storia della letteratura romena con il sul libro autobiografico"Amintiri din copilari"-"Ricordi dell'infanzia", un affascinante percorso nella sua vita e nella Moldavia dei suoi tempi, con il suo facino particolare e con quello della parlata specifica a questa parte della Romania.

Tra le sue favole più famose e lette ci sono: "Soacra cu trei nurori" ("La suocera con tre nuore") si ispira all‘eterno conflitto tra suocera e nuora; "Capra cu trei iezi" ("La capra con i tre capretti") è una fiaba in cui una capra uccide il lupo che le ha mangiato i figli disobbedienti; "Fata babei si fata mosneagului" ("La figlia della vecchia e la figlia del vecchio") rappresenta il conflitto tra la ragazza buona che riceve il premio della sua generosità e la cattiva che viene punita;"Punguta cu doi bani" ("Il sacchetto con due zecchini") e "Ursul pacalit de vulpe" ("L'orso ingannato dalla volpe") criticano la golosità che viene punita; "Pacala" la stupidaggine, come un grande difetto, sorgente di beffe .

Aceasta pagina se citeste cu program pentru limba romana./ Questa pagina si legge con il programma per la lingua romena.

Ursul păcălit de vulpe (L'orso ingannato dalla volpe)

Era odată o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte întreagă după hrană şi nu găsise nicăiri. Făcându-se ziua albă, vulpea iese la marginea drumului şi se culcă sub o tufă, gândindu-se ce să mai facă, ca să poată găsi ceva de mâncare.
Şăzând vulpea cu botul întins pe labele de dinainte, îi vine miros de peşte. Atunci ea rădică puţin capul şi, uitându-se la vale, în lungul drumului, zăreşte venind un car tras de boi.
— Bun! gândi vulpea. Iaca hrana ce-o aşteptam eu. Şi îndată iese de sub tufă şi se lungeşte în mijlocul drumului, ca şi cum ar fi fost moartă.
Carul apropiindu-se de vulpe, ţăranul ce mâna boii o vede şi, crezând că-i moartă cu adevărat, strigă la boi: Aho! Aho! Boii se opresc. Ţăranul vine spre vulpe, se uită la ea de aproape şi, văzând că nici nu suflă, zice: Bre! da' cum naiba a murit vulpea asta aici?! Ti!... ce frumoasă caţaveică am să fac nevestei mele din blana istui vulpoiu! Zicând aşa, apucă vulpea de după cap şi, târând-o până la car, se opinteşte ş-o aruncă deasupra peştelui. Apoi strigă la boi: "Hăis! Joian, cea! Bourean". Boii pornesc.
Ţăranul mergea pe lângă boi şi-i tot îndemna să meargă mai iute, ca s-ajungă degrabă acasă şi să ieie pelea vulpii.
Însă, cum au pornit boii, vulpea a şi început cu picioarele a împinge peştele din car jos. Ţăranul mâna, carul scârţâia, şi peştele din car cădea.
După ce hoaţa de vulpe a aruncat o mulţime de peşte pe drum, bine...şor! sare şi ea din car şi, cu mare grabă, începe a strânge peştele de pe drum. După ce l-a strâns grămadă, îl ia, îl duce la bizunia sa şi începe a mânca, că ta...re-i mai era foame!
Tocmai când începuse a mânca, iaca vine la dânsa ursul.
— Bună masa, cumătră! Ti!!! da' ce mai de peşte ai! Dă-mi şi mie, că ta...re! mi-i poftă!
— Ia mai pune-ţi pofta-n cuiu, cumătre, că doar nu pentru

gustul altuia m-am muncit eu. Dacă ţi-i aşa de poftă, du-te şi-ţi moaie coada-n baltă, ca mine, şi-i avea peşte să mănânci.
— Învaţă-mă, te rog, cumătră, că eu nu ştiu cum se prinde peştele.
Atunci vulpea rânji dinţii şi zise: Alei, cumătre! da' nu ştii că nevoia te duce pe unde nu-ţi e voia şi te-nvaţă ce nici gândeşti? Ascultă, cumătre: vrei să mănânci peşte? Du-te desară la băltoaga cea din marginea pădurei, vârâ-ţi coada-n apă şi stăi pe loc, fără să te mişti, până despre ziuă; atunci smunceşte vârtos spre mal şi ai să scoţi o mulţime de peşte, poate îndoit şi-ntreit de cât am scos eu.
Ursul, nemaizicând nici o vorbă, aleargă-n fuga mare la băltoaga din marginea pădurei şi-şi vâră-n apă toată coada!...
În acea noapte începuse a bate un vânt răce, de îngheţa limba-n gură şi chiar cenuşa de sub foc. Îngheaţă zdravăn şi apa din băltoagă, şi prinde coada ursului ca într-un cleşte. De la o vreme, ursul, nemaiputând de durerea cozei şi de frig, smunceşte o dată din toată puterea. Şi, sărmanul urs, în loc să scoată peşte, rămâne făr' de coadă!
Începe el acum a mornăi cumplit ş-a sări în sus de durere; şi-nciudat pe vulpe că l-a amăgit, se duce s-o ucidă în bătaie. Dar şireata vulpe ştie cum să se ferească de mânia ursului. Ea ieşise din bizunie şi se vârâse în scorbura unui copac din apropiere; şi când văzu pe urs că vine făr' de coadă, începu a striga:
— Hei cumătre! Dar ţi-au mâncat peştii coada, ori ai fost prea lacom ş-ai vrut să nu mai rămâie peşti în baltă?
Ursul, auzind că încă-l mai ič şi în râs, se înciudează şi mai tare şi se răpede iute spre copac; dar gura scorburei fiind strâmtă, ursul nu putea să încapă înlăuntru. Atunci el caută o creangă cu cârlig şi începe a cotrobăi prin scorbură, ca să scoată vulpea afară, şi să-i deie de cheltuială... Dar când apuca ursul de piciorul vulpei, ea striga: "Trage, nătărăule! mie nu-mi pasă, că tragi de copac..." Iar când anina cârligul de copac, ea striga: "Valeu, cumătre! nu trage, că-mi rupi piciorul!"
În zadar s-a năcăjit ursul, de-i curgeau sudorile, că tot n-a putut scoate vulpea din scorbura copacului.
Şi iaca aşa a rămas ursul pâcâlit de vulpe!

Punguta cu doi bani (Il sacchetto con due zecchini)

de Ion Creanga

Era odata o baba si un mosneag. Baba avea o gaina si mosneagul un cucos. Gaina babei se oua de cate doua ori pe zi, si baba minca o multime de oua, iar mosneagului nu-i da nici unul. Mosneagul intr-o zi pierdu rabdarea si zise:
- Mai baba, mananci ca in targul lui Cremene. Ia da-mi si mie niste oua, ca sa-mi prind pofta macar.
- Da cum nu, zise baba, care era foarte zgarcita. Daca ai pofta de oua, bate si tu cucosul tau sa faca oua, si-i minca; ca eu asa am batut gaina, si iacata-o cum se oua.
Mosneagul pofticios si hapsan se ia dupa gura babei, si de ciuda prinde iute si degraba cucosul si-i da o bataie buna, zicand:
- Na! ori te oua, ori du-te de la casa mea, ca sa nu mai strici mancarea degeaba.
Cucosul, cum scapa din miinile mosneagului, fugi de-acasa

si umbla pe drumuri, bezmetec. Si cum mergea el pe un drum, numai iaca gaseste o punguta cu doi bani. Si cum o gaseste, o si ia in clont si se intoarna cu dansa inapoi spre casa mosneagului. Pe drum, intalneste o trasura c-un boier si cu niste cucoane. Boierul se uita cu bagare de seama la cucos, vede in clontu-i o punguta si zice vezeteului:
- Mai! ia da-te jos si vezi ce are cucosul cela in plisc?
Vezeteul se da iute jos din capra trasurii si c-un feliu de mestesug prinde cucosul si, luandu-i punguta din clont, o da boierului. Boierul o ia fara pasare, o pune in buzunar si porneste cu trasura inainte. Cucosul, suparat de asta, nu se lasa, ci se ia dupa trasura, spuind neincetat:
Cucurigu! boieri mari,
Dati punguta cu doi bani!
Boierul, inciudat, cand ajunge in dreptul unei fantani, zice vezeteului:
- Mai! ia cucosul ist obraznic si-l da in fantana ceea.

Vezeteul iarasi se da jos din capra trasurii, prinde iarasi cucosul si-l azvarle in fantana. Cucosul, vazand aceasta mare primejdie, ce sa faca? Incepe a inghiti la apa; si-nghite, si-nghite, pana ce inghite el toata apa din fantana... Apoi zboara de-acolo afara si iarasi se ia in urma trasurii, zicand:Cucurigu! boieri mari,
Dati punguta cu doi bani!
Boierul, vazand aceasta, s-a mirat cumplit si a zis:
- Ma! da al dracului cucos i-aista! Ei las, las' ca t-oi da eu tie de cheltuiala, mai crestatule si pintenatule!
Si cum ajunge acasa, zice unei babe de la bucatarie sa ia cucosul, sa-l azvarle intr-un cuptoriu plin cu jaratic si sa puie o lespede la gura cuptioriului. Baba, canoasa la inima, de cuvant: face cum i-a zis stapanu-sau. Cucosul, cum vede si asta mare nedreptate, incepe a varsa la apa; si toarna el toata apa cea din fantana pe jaratic, pana ce stinge focul de tot si se racoreste cuptioriul; ba inca face s-o aparie prin casa, de s-a indracit de ciuda harca de la bucatarie. Apoi da o bleanda lespezii de la gura cuptioriului, iese teafar si de-acolo, si fuga la fereastra boierului si incepe a tranti cu ciocul in geamuri si a zice:

Cucurigu! boieri mari,
Dati punguta cu doi bani!
- Mai, ca mi-am gasit beleaua cu dihania asta de cucos! zise boierul cuprins de mirare. Vezeteu! ia-l de pe capul meu si-l azvarle in cireada boilor s-a vacilor; poate vrun buhai infuriet i-a veni de hac: l-a lua in coarne s-om scapa de suparare.
Vezeteul iarasi ia cucosul si-l azvarle in cireada! Atunci, bucuria cucosului! Sa-l fi vazut cum inghitea la buhai, la boi, la vaci si la vitei, pan-a inghitit el toata cireada s-a facut un pantece mare, mare cat un munte. Apoi iar veni la fereastra, intinde aripile in dreptul soarelui, de intuneca de tot casa boierului, si iarasi incepe:
Cucurigu! boieri mari,
Dati punguta cu doi bani!
Boierul, cand mai vede si asta dandanaie, crapa de ciuda si nu stia ce sa mai faca, doar va scapa de cucos.
Mai sta boierul cat mai sta pe ganduri, pana-i vine iarasi in cap una:
- Am sa-l dau in haznaua cu banii; poate va inghiti la galbeni, i-a sta vreunul in gat, s-a ineca s-om scapa de dansul. Si cum zice, umfla cucosul de-o aripa si-l azvarle in haznaua cu banii, caci boierul acela, de mult banarit ce avea nu-i mai stia numarul!... Atunci cucosul inghite cu lacomie toti banii si lasa toate lazile pustii. Apoi iese si de acolo, el stie cum si pe unde, se duce la fereastra boierului si iar incepe:
Cucurigu! boieri mari,
Dati punguta cu doi bani!
Acum, dupa toate cele intamplate, boierul, vazand ca n-are ce-i mai face, i-azvarle punguta. Cucosul o ia de jos cu bucurie, se duce in treaba lui si lasa pe boier in pace.
Atunci toate paserile din ograda boiereasca, vazand voinicia cucosului, s-au luat dupa dansul, de ti se parea ca-i o nunta si nu altaceva; iara boierul, intristat, se uita galis, cum se duceau si paserile sale, si zise oftand:
- Duca-se si cobe si tot, numai bine ca am scapat de belea, ca nici lucru curat n-a fost aici!Cucosul insa mergea tantos, iar paserile dupa dansul. Si merge el cat merge, pana ce ajunge acasa la mosneag, si de la poarta incepe a canta: cucurigu!!! cucurigu!
Mosneagul, cum aude glasul cucosului, iese din casa cu bucurie, si cand isi arunca ochii spre poarta, ce sa vada? Cucosul sau era ceva de spariet: elefantul ti se parea purice pe langa acest cucos! S-apoi in urma lui veneau carduri nenumarate de paseri, care de care mai frumoase, mai cucuiete si mai boghete. Mosneagul vazand pe cucosul sau asa de mare si de greoi, si incunjurat de atita amar de galite, i-a deschis poarta. Atunci cucosul i-a zis:
- Stapane, asterne un tol aici in mijlocul ograzii.
Mosneagul, iute ca un prasnel, asterne tolul. Cucosul atunci se asaza pe tol, scutura puternic din aripi, si indata se umple ograda si livada mosneagului, pe langa paseri, si de cirezi de vite, iara pe tol toarna o movila de galbeni care straluceau la soare, de-ti luau ochii! Mosneagul, vazand aceste mari bogatii, nu stia ce sa faca de bucurie, sarutand mereu cucosul si dezmierdandu-l.
Atunci iaca si baba venea, nu stiu de unde; si cand a vazut unele ca aiestea, numa-i sclipeai rautacioasei ochii din cap si plesnea de ciuda.
- Mosnege - zice ea, rusinata - da-mi si mie niste galbeni.
- Ba pune-ti pofta-n cui, mai baba. Cand ti-am cerut oua, stii ce mi-ai raspuns? Bate acum si tu gaina sa-ti aduca galbeni, c-asa am batut eu cucosul, stii tu din a cui pricina... si iata ce mi-a adus!
Atunci baba se duce in poiata, gabuieste gaina, o apuca de coada si o ia la bataie, de-ti venea sa-i plangi de mila! Biata gaina, cum scapa din mainile babei, fuge pe drumuri. Si cum mergea pe drum, gaseste si ea o margica s-o inghite. Apoi rapede se intoarce acasa la baba, si incepe de pe la poarta: cot, cot, cotcodac!! Baba iese cu bucurie inaintea gainii. Gaina sare peste poarta, trece iute pe langa baba si se pune pe cuibariu; si dupa vreun ceas de sedere, sare de pe cuibariu, cotcodocind. Baba atunci se duce cu fuga sa afle ce i-a facut gaina... Si cand se uita in cuibariu, ce sa vada? Gaina se ouase o margica!... Baba, cand vede ca s-a batut gaina joc de dansa, o prinde s-o bate, s-o bate, pan-o omoara in bataie! Si asa baba cea zgarcita si nebuna a ramas de tot saraca lipita pamantului. De acu a mai manca si rabdari prajite in loc de oua, ca bine s-a facut ras de gaina s-a ucis-o fara sa-i fie vinovata cu nimica, sarmana!
Mosneagul insa era foarte bogat. El si-a facut case mari si gradini frumoase, si traia foarte bine. Pe baba, de mila, a pus-o gainarita; iar pe cucos il purta in toate partile dupa dansul, cu salba de aur la gat si incaltat cu ciubotele galbene si cu pinteni la calcaie, de ti se parea ca-i irod de cei frumosi, iar nu cucos de facut bors.

Fata babei şi fata moşneagului (" La figlia della vecchia e la figlia del vecchio")

Foto Marilena, dupa ilustratiile realizate de Dana Popescu, din cartea de colorat "Fata mosului si fata babei", Editura ROXELCART.

Era odată un moşneag ş-o babă; şi moşneagul avea o fată, şi baba iar o fată. Fata babei era slută, leneşă, ţîfnoasă şi rea la inimă; dar, pentru că era fata mamei, se alinta cu s-alintă cioara-n laţ, lăsînd tot greul pe fata moşneagului. Fata moşneagului însă era frumoasă, harnică, ascultătoare şi bună la inimă. Dumnezeu o împodobise cu toate darurile cele bune şi frumoase. Dar această fată bună era horopsită şi de sora cea de scoarţă, şi de mama cea vitrigă; noroc de la Dumnezeu că era o fată robace şi răbdătoare; căci altfel ar fi fost vai ş-amar de pielea ei.
Fata moşneagului la deal, fata moşneagului la vale; ea după găteje prin pădure, ea cu tăbuieţul în spate la moară, ea, în sfîrşit, în toate părţile după treabă. Cît era ziulica de mare, nu-şi mai strîngea picioarele; dintr-o parte venea şi-n alta se ducea. Ş-apoi baba şi cu odorul de fiică-sa tot cîrtitoare şi nemulţămitoare erau. Pentru babă, fata moşneagului era peatră de moară în casă; iar fata ei, busuioc de pus la icoane.
Cînd se duceau amîndouă fetele în sat la şezătoare sara, fata moşneagului nu se încurca, ci torcea cîte-un ciur plin de fuse; iar fata babei îndruga şi ea cu mare ce cîte-un fus; ş-apoi, cînd veneau amîndouă fetele acasă noaptea tîrziu, fata babei sărea iute peste pîrleaz şi zicea moşneagului fetei să-i deie ciurul cu fusele, ca să-l ţie pănă va sări şi ea. Atunci fata babei, vicleană cum era, lua ciurul şi fuga în casă la babă şi la moşneag, spuind că ea a tors acele fuse. În zadar fata moşneagului spunea în urmă că acela este lucrul mînelor sale; căci îndată o apucau de obraz baba şi cu fiică-sa şi trebuia numaidecît să rămîie pe-a lor. Cînd venea duminica şi sărbătorile, fata babei era înpopoţonată şi netezită pe cap, de parc-o linsese viţeii. Nu era joc, nu era clacă în sat la care să nu se ducă fata babei, iar fata moşneagului era oprită cu asprime de la toate aceste. Ş-apoi, cînd venea moşneagul de pe unde era dus, gura babei umbla cum umblă meliţa: că fata lui nu ascultă, că-i uşernică, că-i leneşă, că-i soiu rău… că-i laie, că-i bălaie; şi că s-o alunge de la casă; s-o trimită la slujbă, unde ştie, că nu-i de chip s-o mai ţie; pentru că poate să înnărăvească şi pe fata ei.
Moşneagul, fiind un gură-cască, sau cum îţi vre să-i ziceţi, se uita în coarnele ei, şi ce-i spunea ea sfînt era. De inimă, bietul moşneag poate c-ar mai fi zis cîte ceva; dar acum apucase a cînta găina la casa lui, şi cucoşul nu mai avea nici o trecere; ş-apoi, ia să-l fi pus păcatul să se întreacă cu didiochiul; căci baba şi cu fiică-sa îl umpleau de bogdaprosti.
Într-una din zile, moşneagul, fiind foarte amărît de cîte-i spunea baba, cheamă fata şi-i zise:
- Draga tatei, iaca ce-mi tot spune mă-ta de tine: că n-o asculţi, că eşti rea de gură şi înnărăvită şi că nu este de chip să mai stai la casa mea; de-aceea du-te şi tu încotro te-a îndrepta Dumnezeu, ca să nu se mai facă atîta gîlceavă la casa asa din pricina ta. Dar te sfătuiesc, ca un tată ce-ţi sunt că, orişiunde te-i duce, să fii supusă, blajină şi harnică; căci la casa mea tot ai dus-o cum ai dus-o; c-a mai fost şi mila părinţească la mijloc!… dar prin străini, Dumnezeu ştie peste ce soiu de sămînţă de oameni îi da; şi nu ţi-or putč răbda cîte ţi-am răbdat noi.
Atunci biata fată, văzînd că baba şi cu fiică-sa voiesc cu orice chip s-o alunge, săruta mîna tată-său şi, cu lacrimi în ochi, porneşte în toată lumea, depărtîndu-se de clasa părinţească fără nici o nădejde de întoarcere!
Şi merse ea cît merse pe-un drum, pănă ce, din întîmplare, îi ieşi înainte o căţeluşă, bolnavă ca vai de capul ei şi slabă de-i numărai coastele; şi cum o văzu pe fată, îi zise:
- Fată frumoasă şi harnică, fie-ţi milă de mine şi mă grijeşte, că ţi-oiu prinde şi eu bine vrodată!
Atunci fetei i se făcu milă şi, luînd căţeluşa, o spălă şi-o griji foarte bine. Apoi o lăsă acolo şi-şi căută de drum, mulţămită fiind în suflet că a putut săvîrşi o faptă bună.
Nu merse ea tocmai mult, şi numai iaca ce vede un păr frumos şi înflorit, dar plin de omizi în toate părţile. Părul, cum vede pe fată, zice:
- Fată frumoasă şi harnică, grijeşte-mă şi curăţă-mă de omizi, că ţi-oiu prinde şi eu bine vrodată!
Fata, harnică cum era, curăţi părul de uscături şi de omizi cu mare îngrijire şi apoi se tot duce înainte să-şi caute stăpîn. Şi, mergînd ea mai departe, numai iaca ce vede o fîntînă mîlită şi părăsită. Fîntîna atunci zise:
- Fată frumoasă şi harnică, îngrijeşte-mă, că ţi-oiu prinde şi eu bine vrodată!
Fata rîneşte fîntîna şi-o grijeşte foarte bine; apoi o lasă şi-şi caută de drum. Şi, tot mergînd mai departe, numai iaca ce dă de-un cuptior nelipit şi mai-mai să se risipească. Cuptiorul, cum vede pe fată, zice:
- Fată frumoasă şi harnică, lipeşte-mă şi grijeşte-mă, că poate ţi-oiu prinde şi eu bine vrodată!
Fata, care ştia că de făcut treabă nu cade coada nimănui, îşi suflecă mînicile, călcă lut şi lipi cuptiorul, îl humuli şi-l griji, de-ţi era mai mare dragul să-l priveşti! Apoi îşi spălă frumuşel mînile de lut şi porni iarăşi la drum.
Şi mergînd ea acum şi zi şi noapte, nu ştiu ce făcu, că se rătăci; cu toate aceste, nu-şi pierdu nădejdea în Dumnezeu, ci merse tot înainte pănă ce, într-una din zile, des-dimineaţă, trecînd printr-un codru întunecos, dă de-o poiană foarte frumoasă, şi în poiană vede o căsuţă umbrită de nişte lozii pletoase; şi cînd s-apropie de acea casă, numai iaca o babă întîmpină fata cu blîndeţe şi-i zice:
- Da' ce cauţi prin aceste locuri, copilă, şi cine eşti?
- Cine să fiu, mătuşă? Ia, o fată săracă, fără mamă şi fără tată, pot zice; şi numai Cel-de-sus ştie cîte-am tras de cînd mama care m-a făcut a pus mînile pe piept! Stăpîn caut şi, necunoscînd pe nime şi umblînd din loc în loc, m-am rătăcit. Dumnezeu însă m-a povăţuit de-am nimerit la casa d-tale şi te rog să-mi dai sălăşluire.
- Sărmana fată! zise bătrîna. Cu adevărat numai Dumnezeu te-a îndreptat la mine şi te-a scăpat de primejdii. Eu sînt sfînta Duminică. Slujeşte la mine astăzi şi fii încredinţată că mîne n-ai să ieşi în mîinile goale de la casa mea.
- Bine, măicuţă, dar nu ştiu ce trebi am să fac.
- Ia, să-mi lai copilaşii, care dorm acum, şi să-i hrăneşti; apoi să-mi faci bucate; şi, cînd m-oiu întoarce eu de la biserică, să le găsesc nici reci, nici fierbinţi, ci cum îs mai bune de mîncat.
Şi, cum zice, bătrîna porneşte la biserică, iară fata suflică mînicile şi s-apucă de treabă. Întăi şi-ntăi face lăutoare, apoi iese afară şi începe a striga:
- Copii, copii, copii! Veniţi la mama să vă leie!
Şi, cînd se uită fata, ce să vadă? Ograda se umpluse şi pădurea fojgăia de-o mulţime de bălauri şi de tot soiul de jivine mici şi mari! Însă, tare în credinţă şi cu nădejdea la Dumnezeu, fata nu se sparie; ci le ia pe cîte una şi le lă şi le îngrijeşte cît nu se poate mai bine. Apoi s-apucă de făcut bucate, şi cînd a venit sfînta Duminică de la biserică şi a văzut copiii lăuţi frumos şi toate trebile bine făcute, s-a umplut de bucurie; şi după ce-a şezut la masă, a zis fetei să se suie în pod şi să-şi aleagă de-acolo o ladă, care a vrč ea, şi să şi-o ieie ca simbrie; dar să n-o deschidă păn-acasă, la tată-său. Fata se suie în pod şi vede acolo o mulţime de lăzi: unele mai vechi şi mai urîte, altele mai nouă şi mai frumoase. Ea însă, nefiind lacomă, ş-alege pe cea mai veche şi mai urîtă dintre toate. Şi cînd se dă cu dînsa jos, sfînta Duminică cam încreţeşte din sprincene, dar n-are încotro. Ci binecuvîntează pe fată, care îşi ič lada şi se întoarnă spre casa părintească cu bucurie, tot pe drumul de unde venise.
Cînd, pe drum, iaca cuptiorul grijit de dînsa era plin de plăcinte crescute şi rumenite… Şi mănîncă fata la plăcinte, şi mănîncă, hăt bine; apoi îşi mai ič cîteva la drum şi porneşte.
Cînd, mai încolo, numai iaca fîntîna grijită de dînsa era plină pănă-n gură cu apă limpede cum îi lacrima, dulce şi rece cum îi gheaţa. Şi pe colacul fîntînei erau două pahare de argint, cu care a băut la apă pănă s-a răcorit. Apoi a luat paharele cu sine şi a pornit înainte.
Şi mergînd mai departe, iaca părul grijit de dînsa era încărcat de pere, galbene ca ceara, de coapte ce erau, şi dulci ca mierea. Părul, văzînd pe fată, şi-a plecat crengile-n jos; şi ea a mîncat la pere şi ş-a luat la drum cîte i-a trebuit.
De-acolo mergînd mai departe, iaca, se întîlneşte şi cu căţeluşa, care acum era voinică şi frumoasă, iară la gît purta o salbă de galbeni pe care a dat-o fetei, ca mulţămită pentru că a căutat-o la boală. Şi de aci, fata, tot mergînd înainte, a ajuns la tată-său. Moşneagul, cînd a văzut-o, i s-a umplut ochii de lacrimi şi inima de bucurie. Fata atunci scoate salba şi paharele cele de argint şi le dă tătîne-său; apoi deschizînd lada împreună, nenumărate herghelii de cai, cirezi de vite şi turme de oi iese din ea, încît moşneagul pe loc a întinerit, văzînd atîtea bogăţii! Iară baba a rămas opărită şi nu ştia ce să facă de ciudă. Fata babei şi-a luat inima-n dinţi şi a zis:
- Las', mamă, că nu-i pradată lumea de bogăţii; mă duc să-ţi aduc eu şi mai multe.
Şi cum zice, porneşte cu ciudă, trăsnind şi plesnind. Merge şi ea cît merge, tot pe acest drum, pe unde fusese fata moşneagului; se întîlneşte şi ea cu căţeluşa cea slabă şi bolnavă; dă şi ea de părul cel ticsit de omide, de fîntîna cea mîlită şi seacă şi părăsită, de cuptiorul cel nelipit şi aproape să se risipească; dar cînd o roagă şi căţeluşa, şi părul, şi fîntîna, şi cuptiorul să se îngrijească de dînsele, ea le răspundea cu ciudă şi cu bătaie de joc:
- Da' cum nu!? că nu mi-oiu feşteli cu mînuţele tătucuţei şi a mămucuţei! Multe slugi aţi avut ca mine?
Atunci, cu toatele, ştiind că mai uşor ar putč căpăta cineva lapte de la o vacă stearpă decît să te îndatorească o fată alintată şi leneşă, au lăsat-o să-şi urmeze drumul în pace şi n-au mai cerut de la dînsa nici un ajutor. Şi mergînd ea tot înainte, au ajuns apoi şi ea la sfînta Duminică; dar şi aici s-a purtat tot hursuz, cu obrăznicie şi prosteşte. În loc să facă bucatele bune şi potrivite şi să leie copiii sfintei Duminici cum i-a lăuat fata moşneagului de bine, ea i-a opărit pe toţi, de ţipau şi fugeau nebuni de usturime şi durere. Apoi bucatele le-au făcut afumate, arse şi sleite, de nu mai era de chip să le poată lua cineva în gură… şi cînd a venit sfînta Duminică de la biserică, şi-a pus mînile-n cap de ceea ce-a găsit acasă. Dar sfînta Duminică, blîndă şi îngăduitoare, n-a vrut să-şi puie mintea c-o sturlubatecă şi c-o leneşă de fată ca aceasta; ci i-a spus să se suie în pod, să-şi aleagă de-acolo o ladă, care i-o plăcea, şi să se ducă în plata lui Dumnezeu. Fata atunci s-a suit şi ş-a ales lada cea mai nouă şi mai frumoasă; căci îi plăcea să ieie cît de mult şi ce-i mai bun şi mai frumos, dar să facă slujbă bună nu-i plăcea. Apoi, cum se dă jos din pod cu lada, nu se mai duce să-şi ieie ziua bună şi binecuvîntare de la sfînta Duminică, ci porneşte ca de la o casă pustie şi se tot duce înainte; şi mergea de-i pîrîiau călcîiele, de frică să nu se răzgîndească sfînta Duminică să pornească după, dînsa, s-o ajungă şi să ieie lada.
Şi cînd ajunge la cuptior, frumoase plăcinte erau într-însul! Dar cînd s-apropie să ieie dintr-însele şi să-şi prindă pofta, focul o arde şi nu poate lua. La fîntînă, aşişderea: păhăruţele de argint, nu-i vorbă, erau, şi fîntîna plină cu apă pănă-n gură; dar cînd a vrut fata să puie mîna pe pahar şi să ieie apă, paharele pe loc s-au cufundat, apa din fîntînă într-o clipă a secat, şi fata de sete s-a uscat!… Cînd prin dreptul părului, nu-i vorbă, că parcă era bătut cu lopata de pere multe ce avea, dar credeţi c-a avut parte fata să guste vro una? Nu, căci părul s-a făcut de-o mie de ori mai nalt de cum era, de-i ajunsese crengile la nouri! Ş-atunci… scobeşte-te, fata babei, în dinţi! Mergînd mai înainte, cu căţeluşa încă s-a întîlnit; salbă de galbeni avea şi acum la gît; dar cînd a vrut fata să i-o ieie, căţeluşa a muşcat-o de i-a rupt degetele şi n-a lăsat-o să puie mîna pe dînsa. Îşi muşca fata acum degetele mămucuţei şi ale tăţucuţei de ciudă şi de ruşine, dar n-avea ce face. În sfîrşit, cu mare ce a ajuns ea şi acasă, la mă-sa, dar şi aici nu le-au ticnit bogăţia. Căci, deschizînd lada, o mulţime de bălauri au ieşit dintr-însă şi pe loc au mîncat pe babă, cu fată cu tot, de parcă n-au mai fost pe lumea asta, şi apoi s-au făcut bălaurii nevăzuţi cu ladă cu tot.
Iar moşneagul a rămas liniştit din partea babei şi avea nenumărate bogăţii; el a măritat-o pe fiică-sa după un om bun şi harnic. Cucoşii cîntau acum pe stîlpii porţilor, în prag şi în toate părţile; iar găinile nu mai cîntau cucoşeşte la casa moşneagului, să mai facă a rău; c-apoi atunci nici zile multe nu mai aveau. Numai atît, că moşneagul a rămas pleşuv şi spetit de mult ce-l netezise baba pe cap şi de cercat în spatele lui cociorva, dacă-i copt mălaiu

Păcală

Un negustor, umblând prin mai multe sate şi oraşe, ca să cumpere grâu, păpuşoi şi altele, într-o zi ajunse la un pod şi când era să treacă văzu un om care se odihnea acolo: acesta era Pâcală. Negustorul, voind să afle ceva de la el, ca orice negustor, se apropie de dânsul şi-l întrebă:
— De unde eşti, măi creştine?
— Ia din sat de la noi, răspunse Pâcală.
— Din care sat de la voi?
— Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, arătând negustorului cu mâna spre un deal.
— Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l ştiu.
— Ei! cum să nu-l ştii; e satul nostru, şi eu de acolo vin.
— Nu aşa, măi prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui moşie este şi cum îi botezat?
— Doamne! da' nu ştii că moşiile sunt boiereşti şi asta-i a cuconului nostru, ce şede la Bucureşti? Iar satu-l botează popa într-o căldăruşă cu apă, cum îi scrie lui în cărţi.
Negustorul, privindu-l lung, zise în sine: Mă!... aista-i chiar Pâcală.
— Dar cum te cheamă pe tine?
— Iaca!... ce mă întreabă. Mă cheamă ca pe oricare: vină-ncoace, ori vin-aici!
Negustorul începu a-şi face cruce ca de naiba şi iar îl întrebă:
— Dar cu chemarea împreună cum te mai strigă?
— Iaca aşa: vino! u! mă! răspunse Pâcală.
Negustorul începu atunci a râde şi zise: ce prost! Apoi îl mai întrebă:
— Dar ce bucate se fac acolo la voi?
— Mai mult terciu cu mămăligă mâncăm, zise Pâcală.
— Înţelege-mă, prostule! Nu te întreb de bucate ferte.
— D-apoi de care bucate mă-ntrebi?
— Te-ntreb dacă s-au făcut la voi grâu, orz şi altele.
— Da, s-au făcut până la brâu, răspunse Pâcală.
— Nu te-ntreb de înălţime, că doar n-am nevoie de paie pentru boi, ci aş voi să ştiu ce feliu este la voi grăuntele orzului.
— Să-ţi spun, dacă nu ştii, zise Pâcală. Grăuntele orzului este lungăreţ, îmbrăcat c-o coajă cam gălbie şi c-o ţapă în vârf.
— Bine, ştiu de astea; dar spune-mi ce fel se vinde, că aş voi să cumpăr şi eu.
— De! nu ştii dumnia-ta ce fel? Unul dă grâul ori orzul, şi altul îi dă bani: galbeni, napoleoni ori altăceva.
— Nu mă-nţeleseşi nici asta; eu te-ntreb: cum se dă?
— Bre!... Nici asta n-o ştii. Să-ţi spun eu: iei baniţa ori dimerlia şi pui în ea pân-o umpli cu vârf, apoi cu coada lopeţii o razi ş-o torni în sac, pe urmă iarăşi o umpli şi tot asemine faci.
— Eu nu te-ntreb asta, om fără cap ce eşti!
— Dar ce fel mă-ntrebi? zise Pâcală.
— Cu ce preţ se vinde chila ori baniţa; câţi lei?
— Aşa cum te-nvoieşti; şi câţi lei dai atâta iei.
Negustorul, supărat, îl mai întrebă:
— Neghiobi ca tine mai sunt acolo-n sat?
— U! hu!... este badea Muşat, badea Stan, Neagu, Voicu, Florea, Soare, badea Bran, Coman şi alţii.
— Ho! mă, destul! Dar cine este mai mare decât toţi la voi în sat?
— Cine-i mai mare? Badea Chiţu; el este mai nalt decât toţi; e atât de lung, încât mai n-ajungi cu mâna la umărul său.
— Bre!... proastă lighioaie mai eşti! Nu te-ntreb aşa.
— Dar cum? zise Pâcală.
— Eu îţi zic: pe cine ascultaţi voi aici în sat?
— I! ha! auzi vorbă! Ascultăm pe lăutarul moş Bran; când începe să cânte, tot satul stă cu ochii şi urechile ţintă la el.
— Nu zic aşa, măi nătărăule! Răspunde-mi odată cum te-ntreb.
— Ei, cum?
— Eu te-ntreb de cine aveţi frică aici în sat mai mult.
— Văleu, maică! Ia, de buhaiul lui moş popa, mare frică mai avem, mămulică. Când vine sara de la păscut, fugim de el care încotro apucăm; că atât e de înfricoşat, de gândeşti că e turbat; când începe să mugească, sparie chiar şi copiii din sat.
— Mă!... da'! ce namilă de om eşti tu? Nu cumva eşti vrun duh rău, frate cu Mează-noapte sau cu Spaima-pădurei?
— Ei, Doamne! De ce mă-ntrebi, când mă priveşti? Ce? Nu mă vezi că-s om ca şi dumniata: cu cap, cu ochi, gură, nas, mâni şi cu picioare, mă mişc şi mă uit ca toţi.
— Aşa te văd şi eu, dar ai minte şi simţire abia ca un dobitoc. Ia spune-mi, zău: aveţi butnari sau dogari în sat la voi?
— Avem.
— Na cinci bani, şi du-te să-ţi puie doagele ce-ţi lipsesc.
Prostia din născare, leac în lume nu mai are; ea este o uricioasă boală, ce nu se vindecă în şcoale, ba nici în spitale.

Capra cu trei iezi/La capra con tre capretti

Era odată o capră care avea trei iezi. Iedul cel mare şi cu cel mijlociu dau prin băţ de obraznici ce erau; iară cel mic era harnic şi cuminte. Vorba ceea : "Sunt cinci degete la o mână şi nu samănă toate unul cu altul".

Într-o zi, capra cheamă iezii de pe-afară şi le zice :

- Dragii mamei copilaşi ! Eu mă duc în pădure ca să mai duc ceva de-a mâncării. Dar voi, încuieţi uşa după mine, ascultaţi unul de altul, şi să nu cumva să deschideţi până ce nu-ţi auzi glasul meu. Când voiu veni eu, am să vă dau de ştire, ca să mă cunoaşteţi, şi am să vă spun aşa :

Trei iezi cucuieţi

Uşa mamei descuieţi !

Că mama v-aduce vouă :

Frunze-n buze,

Lapte-n ţâţe,

Drob de sare

În spinare,

Mălăieş

În călcăieş

Smoc de flori

Pe subsuori.

Auzit-aţi ce-am spus eu ?

- Da, mămucă, ziseră iezii.

- Pot să am nădejde în voi ?

- Să n-ai nici o grijă, mămucă, apucară cu gura înainte cei mai mari. Noi suntem odată băieţi, şi ce-am vorbit odată vorbit rămâne.

- Dacă-i aşa, apoi veniţi să vă sărute mama ! Dumnezeu să vă apere de cele rele, şi mai rămâneţi cu bine!

- Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi, şi Dumnezeu să-ţi ajute ca să te întoarne cu bine şi să ne-aduci demâncare.

Apoi capra iese şi se duce în treaba ei. Iar iezii închid uşa după dânsa şi trag zăvorul. Dar vorba veche : "Păreţii au urechi şi fereştile ochi". Un duşman de lup - ş-apoi ştiţi care ? - chiar cumătrul caprei, care de mult pândea vreme cu prilej ca să pape iezii, trăgea cu urechea la păretele din dosul casei, când vorbea capra cu dânşii.

"Bun ! zise el în gândul său. Ia, acum mi-e timpul... De i-ar împinge păcatul să-mi deschidă uşa, halal să-mi fie ! Ştiu că i-aş cărnoşi şi i-aş jumuli !" Cum zice, şi vine la uşă; şi cum vine, şi începe :

Trei iezi cucuieţi

Uşa mamei descuieţi !

Că mama v-aduce vouă :

Frunze-n buze,

Lapte-n ţâţe,

Drob de sare

În spinare,

Mălăieş

În călcăieş

Smoc de flori

Pe subsuori.

- Hai ! deschideţi cu fuga, dragii mamei, cu fuga !

- Ia ! Băieţi, zise cel mai mare, săriţi şi deschideţi uşa, că vine mama cu demâncare.

- Săracuţul de mine ! zise cel mic. Să nu cumva să faceţi pozna să deschideţi, că-i vai de noi ! Asta nu-i mămuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i aşa de gros şi de răguşit, că-i mai subţire şi mai frumos !

Lupul, auzind aceste, se duse la un ferar şi puse să-i ascute limba şi dinţii, pentru a-şi subţia glasul, ş-apoi, întorcându-se, începu iar :

Trei iezi cucuieţi

Uşa mamei descuieţi !...

- Ei, vedeţi, zise iarăşi cel mare; dacă mă potrivesc eu vouă ? Nu-i mămuca, nu-i mămuca !

D-apoi cine-i dacă nu-i ea ? Că doar şi eu am urechi ! Mă duc să-i deschid.

- Bădică ! bădică ! zise iarăşi cel mic. Ascultaţi-mă şi pe mine ! Poate mai de-apoi a veni cineva ş-a zice:

Deschideţi uşa,

Că vine mătuşa !

ş-atunci voi trebuie numaidecât să deschideţi ? D-apoi nu ştiţi că mătuşa-i moartă de când lupii albi şi s-a făcut oale şi ulcioare, sărmana ?

- Apoi, da ! nu spun eu bine ? zise cel mare. Ia, de-atunci e rău în lume, de când a ajuns coada să fie cap... Dacă te-i potrivi tu acestora, îi ţine mult şi bine pe mămuca afară. Eu, unul, mă duc să deschid.

Atunci mezinul se vâră iute în horn şi, sprijinit cu picioarele de prichiciu şi cu nasul de funingine, tace ca peştele şi tremură ca varga de frică. Dar frica-i din raiu, sărmana ! Asemene cel mijlociu, tuştiu ! iute sub un cherşin; se-nghemuieşte acolo cum poate, tace ca pământul şi-i tremură carnea pe dânsul de frică : Fuga-i ruşinoasă, da-i sănătoasă !

Cleopatra Stratan- Lupul, iezii si vizorul.