 Pagina video muzicala/ musicale.
 Se citeste cu programul pentru limba romana! Si legge con il programma per la lingua romena!
Tudor Arghezi ( 1880, - 1967) a fost un scriitor român cunoscut pentru contribuţia sa la dezvoltarea poeziei şi a literaturii pentru copii. Numele său adevărat este Ion N. Theodorescu, iar pseudonimul său, Arghezi, provine, explică însuşi poetul, din Argesis - vechiul nume al Argeşului. Ovid S. Crohmălniceanu propunea în studiul consacrat operei poetului din Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale o altă explicaţie, pseudonimul ar proveni din unirea numelor a doi celebri eretici, Arie şi Geza.
Tudor Arghezi fu lo pseudonimo usato da Ion Teodorescu. Nato a Bucarest nel 1880 (morì nel 1967), di estrazione operaia, era un autodidatta, ebbe una giovinezza irrequieta, si dedicò poi al giornalismo. Esordì in letteratura solo nel 1927 con la raccolta di liriche Accordi di parole, cui seguirono altri volumi di poe sie: Fiori di muffa (1931), Foglie (1961), Nuove poesie (1963), Notte (1967), Rami (1970). I temi centrali della sua poesia sono l'appassionato e contraddittorio rapporto con il divino, l'uomo come creatore e essere sociale, le cose e i sentimenti domestici.
Arghezi ha scritto anche in prosa. Si ricordano i racconti La porta nera (1930), e i romanzi Icone su legno (1930), Il cimitero dell'Annunciazione (1936), I pianeti della fortuna (1946), Mondo vecchio, mondo nuovo (1958), Con il bastone per Bucarest (1961). Arghezi ha un lessico eccezionalmente ampio, con cui dà spazio anche all'osceno, al ripugnante, al dissacrante, con l'amore per accostamenti rari e sorprendenti.
Tudor Arghezi, Salvatore Quasimodo
Poesie
a cura di Marco Dotti
Stampa Alternativa, Viterbo, 2004.
Tudor Arghezi ( 1880-1967), poeta, romanziere, giornalista, è unanimemente considerato il maggior poeta rumeno del Novecento. Sperimentò la prigione nella prima guerra mondiale, il lager nazista nel corso della seconda e l'ostracismo culturale negli anni del cosiddetto "realismo socialista". Autore raffinato, dalle tematiche fortemente sociali, coltivò una poesia complessa ma di immediata fruibilità, giocata su più registri, in grado di essere letta e apprezzata da tutti. L'antologia qui proposta si avvale della versione in lingua italiana di un altro grande poeta, Salvatore Quasimodo, che curò la prima edizione di questo volume - mai ristampata - per i tipi de "Lo Specchio" di Arnoldo Mondadori nel 1966.
Testament
Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decît un nume adunat pe-o carte.
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei pînă la tine,
Prin rîpi şi gropi adînci,
Suite de bătrînii mei pe brînci,
Şi care, tînăr, să le urci te-aşteaptă,
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.
Aşaz-o cu credinţă căpătîi.
Ea e hrisovul vostru cel dintîi,
Al robilor cu saricile, pline
De osemintele vărsate-n mine.
Ca să schimbăm, acum, întîia oară,
Sapa-n condei şi brazda-n călimară,
Bătrînii-au adunat, printre plăvani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Şi leagăne urmaşilor stăpîni.
Şi, frămîntate mii de săptămîni,
Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane.
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.
Veninul strîns l-am preschimbat în miere,
Lăsînd întreagă dulcea lui putere.
Am luat ocara, şi torcînd uşure
Am pus-o cînd să-mbie, cînd să-njure.
Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră.
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzind în piscul datoriei tale.
Durerea noastră surdă şi amară
O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultînd-o a jucat
Stăpînul ca un ţap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Şi izbăveşte-ncet pedepsitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din pădure
Şi dînd în vîrf, ca un ciorchin de negi,
Rodul durerii de vecii întregi.
Întinsă leneşă pe canapea,
Domniţa suferă în cartea mea.
Slova de foc şi slova făurită
Împerechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.
Robul a scris-o, Domnul o citeşte,
Făr-a cunoaşte că-n adîncul ei
Zace mînia bunilor mei.
Tudor Arghezi
(Cuvinte potrivite, 1927) |
Testamento
Non ti lascerò averi, alla mia morte:
Un nome accolto su un libro hai in sorte.
Nella sera in rivolta che è scesa
Fino a te dai miei avi, protesa
Su caverne e burroni,
Da cui i vecchi emersero carponi,
E che segnano ancora il tuo destino,
Il mio libro, figliuolo, è un gradino.
Pòsavi il capo con fede mai scossa.
È il vostro primo diploma, di schiavi
Dai ruvidi mantelli, pieni d’ossa
Riversatesi in me dai miei avi.
Perché potessimo, ora, mutare
La zappa in penna e in calamaio i solchi,
I miei vecchi adunarono, bifolchi,
Sudore di lavoro secolare.
Da loro rudi voci campagnole
Io ho suscitato accordi di parole
E culle per i posteri padroni.
E, in un impasto di lunghe stagioni,
Le ho trasformate in versi e in icone.
Dai cenci ho tratto germogli e corone.
Ho fatto miele del loro veleno,
Il dolce potere serbando pieno.
L’offesa ho preso e, in tenue filatura,
L’ho volta alla lusinga e all’ingiuria.
Raccolta dal camino la cenere dei morti,
Ne ho plasmato, in dura pietra, un Dio.
Confine alto, due mondi sul pendio,
Che dalla cima il tuo dovere scorti.
Il nostro dolore sordo e meschino
L’ho ammucchiato su un solo violino,
E al suo ritmo ha danzato
Il padrone, come un capro sgozzato.
Dalla muffa, dal fango e dai tumori
Ho schiuso bellezze e nuovi valori.
La frusta subita si ritorce in parole
E con lenta punizione redime
I figli della colpa che ci opprime.
È la giustizia resa al ramo oscuro
Che si protende al sole da un intrico
E butta, grappolo di nèi impuro,
L’amaro frutto del dolore antico.
Sul divano pigramente distesa,
Nel mio libro soffre la principessa.
Parole di fuoco e parole forgiate
Si congiungono, nel libro accoppiate,
Come il ferro e la tenaglia al calore.
L’ha scritto il servo, lo legge il Signore,
Ignaro che nel suo profondo gravi
Il sordo furore dei miei avi.
Tudor Arghezi
(Accordi di parole, 1927)
Traduzione/Traducere: Marco Cugno |
Tudor Gheorghe - Cantec de adormit Mitzura
Cantec de adormit Mitzura
Face parte din vol. "CUVINTE POTRIVITE", 1927
Doamne, fă-i bordei în soare,
Într-un colţ de ţară veche,
Nu mai nalt decât o floare
Şi îngust cât o ureche.
Şi-n pridvor, un ochi de apă
Cu o luntre cât chibritul,
Ca-n crâmpeiul lui să–ncapă
Cerul tău şi nesfârşitul.
Dă-i un fluture blajin
Şi o broască de zmarald.
Şi-n pădurea de pelin
Fă să-i stea bordeiul cald.
Şi mai dă-i, Doamne, vopsele
Şi hârtie chinezească,
Pentru ca, mânjind cu ele,
Slava ta s-o zmângălească.
Şi când totul va fi gata
S-o muta la ea şi tata.
Tudor Arghezi |
Fat Frumos
Unde-a plecat, cãlare, Fãt-Frumos,
De nu se mai zãreste nicãierea,
Oricât si-ar pune soarele puterea,
Oricât s-ar pogorî luna de jos?
Muntii pustii, cu piscurile catã
Mâhniti, din cer, în valea de granit,
Ca sã-l mai vadã, cel putin o datã,
Viu dacã-i viu, sau mort de-o fi murit.
Cântecul lui, de care tara toatã
Era învãluitã ca-ntr-un vis,
De sta si ochiul soimilor închis
În ascultare, s-a oprit deodatã.
S-a rupt din codri, s-a pierdut din ses
Si, goalã ca de suflet, tristã, tara
Nu mai gãseste parecã-nteles.
De ce e ziuã si se lasã seara.
Fluierul lui cânta si-n cingãtoare,
Si zeci de sate albe, fermecate,
Cu sute de feciori si de fecioare,
Îl ascultau doinind pe înnoptate.
Se desteptau cu doina lui în zori,
Se-ndrãgosteau la cântecele sale
Si se simteau logodnicii usori
Si mai frumosi, cãlcând în iarba moale.
Împrietenit cu cerbii si mistretii
Si nins cu fluturi jucãtori în cete,
Jivinele-l priveau ca niste fete
Si cu sfiala dulce-a tineretii.
Unde-a plecat cã n-are nimeni stire
Fãtul-Frumos, cu negre plete grele,
Cu ochi albastri, plini ca de mãrgele,
Si cu sprinceana-n jurul lor subtire?
A coborât din munti, pe stânci, cãlare,
Si patru nopti a scãpãrat pãmântul,
De subt copitele nerãbdãtoare
Ce s-au luptat cu cremenea si vântul.
Si luându-si fluier, însã si secure,
Si arme grele, -n mâna lui usoare,
Trecu, ca o sãgeatã prin pãdure,
Si ca un fulger purtãtor de soare.
El strãbãtu întreaga tarã,
Iar Dunãrea nevrând sã-i facã loc
O spintecã, sburdând, pe la mijloc
Cu pieptu-n unde si cu coifu-afarã
Si s-ar fi zis cã negrul armãsar,
Cu nãrile suflând la fata apei,
Pe Dumnezeu îl duce, sau mãcar,
Pe un trimis al lui Traian si-al Papei.
Neamul ursuz din tãrmul de sub lunã,
Neam trist, urât, si hâd si sângeros,
Amenintase doinele lui Fãt-Frumos,
Mândria lui si voia lui cea bunã.
Iar Fãt-Frumos, oprindu-se din cânt
Simtii, din sânge, flãcãri cã se-adunã,
Si-n glas, în vorbe, -n pâine si pãmânt,
Dogoarea cerului strãbunã.
Si o luminã nouã-n viata lui,
Si o chemare din Tãrii si noapte -
Si-n toate glasul nu stia al cui,
Si un îndemn de semne si de soapte
Nemaistiute, nemaiîncercate
Ce se iscau si se topeau în salbe,
Cã lua vãzduhul chipuri aripate
Si se-ngrosau într-însul forte albe.
Se ridicau talaze mari de mare,
Frunza suna ca zalele, si-o zare
Era ca o tipsie izbitã de sãgeti.
Murmur de fier si suier de urale,
Într-o urzire crâncenã de vieti,
De lãnci împiedecate în zãbale.
Acum s-a dus dusmanul sã-l rãpuie:
Ori sã-l înece-n sânge si-n vâltoare,
Ori bezna lui ziditã sã descuie -
În stare si de milã, dar si de necrutare -
Cum va voi, cãci vrednicul urmas
Al lui Stefan si Tepes împreunã,
Ridicã si altare din stei pentru vrãjmas,
Dar si tepoaie-nalte, cu protãpirea bunã.
Tu, Tarã, -asteaptã cântecele iar
Sã se strecoare-n ramuri linistit,
Din rãsãritul mare-n asfintit,
De la hotar pãnã-n hotar.
Tudor Arghezi |
Dove mai sarà andato Fat Frumos...
Dove mai saràandato Fat Frumos,
sul suo cavallo, ché non lo si vede
in nessun luogo più, per quanto il sole
alto risplenda e si abbassi la luna?
Deserti e afflitti, per l’ultima volta
dal cielo i monti con lor cime vogliono
vederlo nella valle di granito,
vivo se è vivo, oppur morto se è morto.
Il suo canto, che tutta questa terra
circonfondeva tal quale in un sogno,
sè che anche l’occhio dei falchi restava
chiuso in ascolto, s ’è interrotto a un tratto.
S è staccato dai boschi ed è scomparso
dal piano; trsite, come priva d’anima,
questa terra non trova più ragione
che ci sia il giorno e discenda la sera.
Suonava il flauto suo; intorno, decine
di candidi villaggi affascinati,
centinaia di giovani e di vergini
ne ascoltavan le doine all’imbrunire.
Si svegliavano all’alba alla sua doina,
Si innamoravan alle sue canzoni,
si sentivan leggeri i fidanzati
e più belli, clacando l’erba soffice.
Farfalle ballerine nevicavano
su lui a schiere; amico di cinghiali
e di cervi, le fiere lo guardavano
comme fanciulle amabilmente timide.
Nessuno ha idea di dove mai sia andato
Fat Frumos della chioma folta e nera,
dagli occhi azzurri come lapislazzuli,
delle sottili sopracciglia arcuate?
Giù dai monti, a cavallo per le rupi,
č sceso e quantto notti ha sfavillato
la terra sotto gl’impazienti zoccoli
che han lottato col vento e con la pietra.
Prese il flauto, ma prese anche la scure
e armi pesanti, in mano a lui leggere;
e passò, come freccia per il bosco,
come fulmine apportator di sole.
Attraversò tutto il Paese; e quando
il Danubio non volle dargli il passo,
lo fendette balzandovi nel mezzo,
col petto in acqua e con il casco fuori;
e quel nero stallone che sbuffava
con le nari a fior d’acqua, avresti detto
che transportava Dio, o quanto meno
un messo di Traiano oppur del Papa.
La razza tetra, laida e sanguinaria
che dimora nel mondo sublunare
minacciava le doine e la bellezza
fiera di Fat Frumos, la sua gauezza.
E Fat Frumos, interrompendo il canto,
sentì nel sangue divampare fiamme;
nella voce, nel pane e nella terra
il calore senti del cielo avito.
E nella vita sua una luce vuova,
e un appello veniente delle Altezze
e dovunque una voce sconoqsciuta
e un esortar di segni e di sussurri
ignoti fino allora, che sorgevano
per dissolversi l’uno dopo l’altro,
mentre in ciel comparivano figure
alate, esseri bianchi si affollavano.
Si alzavan grandi flutti, risuonava
come fiaco il fogliame e l’orizzonte
era come un vassoio sagittato.
Clamor di plausi e murmure di ferro
in una tessitura sanguinosa
di esistenze e di lance raffrenate.
Ora il nemico è andato ad ammazzarlo;
che lo anneghi in un vortice di sangue
o disserri la sua tenebra fitta,
misericordi ma senza pietŕ,
comme vorrà, ché il degno successore
di Stefano e di Vlad Impalatore
alza per l’avversario are di roccia,
ma pure forche, erette e ben piantate.
Tu, o Patria, attendi che di nuovo i loro
canti si insinuin silenziosamente
tra i rami, dall’oriente all’occidente,
e dall’una frontiera fino all’altra.
Tudor Arghezi
Traducere de Claudio MUTTI
|
Tu sei simile a colui il quale...
Tu sei simile a colui il quale
Ti ha impastato, ti ha cercato e ideato
Ed è rimasto in te, impietrato, il segno
Del colpo della spada vittoriosa.
A colui che tocca intatto il fagno
E può spingere il suo percorso anche oltre il cielo,
In mezzo a rame, selce e ferro:
Gigantesco, calmo, agile.
Egli aspira a mutarsi in lastra di marmo,
A sublimi solitudi di stalattite,
Da sempre del tutto dissimile,
Con le ali serrate che viaggiano con lui.
Tu sai tacere quando è da tacere
E in ogni ora inalzi una torre
All’Arcangelo, al grande taciturno,
Inquieto per la sua forza pesante.
Tu sai soffrire, amare e consolare,
Dagli uomini lontano e da te stesso,
Ma non son gioie languide e sospiri
Che appannino il tuo acciaio e il tuo fulgore.
(Traducere de Claudio MUTTI)
|
Ex libris
Carte frumosa , cinste cui te-a scris
Incet gandita, gingas cumpanita;
Esti ca o floare, anume inflorita
Mainilor mele, care te-au deschis.
Esti ca vioara, singura ce canta
Iubirea toata pe un fir de par,
Si paginile tale, adevar,
S-au tiparit cu litera cea sfanta.
Un om de sange ia din pisc noroi
Si za misleste marea lui fantoma
De reverie, umbra si aroma,
Dar jertfa lui zadarnica se pare,
Pe cat e ghiersul cartii de frumos.
Carte iubita, fara de folos,
Tu nu raspunzi la nici o intrebare.
Autor: Tudor Arghezi
Poezia Ex libris de Tudor Arghezi
|
Flori de mucegai
Le-am scris cu unghia pe tencuiala
Pe un parete de firida goala,
Pe intuneric, in singuratate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat imprejurul
Lui Luca, lui Marcu si lui Ioan.
Sunt stihuri fara an,
Stihuri de groapa ,
De sete de apa
Si de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Cand mi s-a tocit unghia ingereasca
Am lasat-o sa creasca
Si nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.
Era intuneric. Ploaia batea departe, afaraa.
Si ma durea mana ca o ghiara.
Neputincioasa sa se stranga
Si m-am silit sa scriu cu unghiile de la mana stanga .
Autor: Tudor Arghezi
Poezia Flori de mucegai de Tudor Arghezi
|
   
|
