Aş vrea să nu existe lupta culorilor…

Vântul istoriei şterge sau omogenizează uneori, anotimpurile iar vremurile nu mai trăiesc farmecul şi neplăcerile fiecăruia în parte. Copilăria, atunci când are cel puţin norocul să se dezvolte într-o familie sănătoasă, din fericire, nu realizează întotdeauna acest lucru.

Eu, la vârsta de 10 ani m-am îndrăgostit de libertate, de armonie, de frumos, într-un cuvânt, m-am îndrăgostit de Italia, aşa cum reuşise ea să ajungă până la mine, prin intermediul cărţilor, a ilustratelor , a corespondenţei şi a vizitelor primite din Italia, într-o  lacrimă de libertate trăită pentru scurt timp în regimul comunist dictatorial. Apoi, toate uşile şi ferestrele au fost din nou, ferecate complet, ca într-un tren ce urma să străbată un tunel. Eu am rămas cu pasiunea mea în braţe, s-o duc mai departe, pe drumul vieţii, ca pe un minunat copil mult dorit.

A fost suficient să aud din întâmplare un cântec, într-un glas dulce şi armonios, ca să mă îndrăgostesc de Italia şi de limba italiană. În realitate, găsisem sâmburele care să dezvolte fructul libertăţii: de a comunica, de a călători, de a gândi scriind şi vorbind. Avea savoarea şi culoarea tuturor fructelor, de aici, şi de acolo.

A sosit şi ziua  în care să le culeg din pomul vieţii, dar târziu, după ce tinereţea mea a traversat două dictaturi şi  privirile au văzut stingându-se atâtea dorinţe pe cărarea care nu trecea niciodată dincolo de pragul  casei.

Am traversat şi pragul foametei şi al întunericului din anii 80, pentru că în poarta vremurilor ne aştepta libertatea, zâna aceea buna şi frumoasă care nu ajunsese până atunci şi la noi, rămăsese undeva, pe drumul istoriei, sufocată între două nuanţe de culori.

A adus-o lumina izbucnită în noaptea de Crăciun a anului 1989 şi doar poporul şi numai poporul a fost acela care a fost capabil să o oprească, de data aceasta, şi pe meleagurile noastre.

Sfânta noapte de Crăciun, 1989, a îmbrăcat-o în straiele argintii ale zăpezii de-abia căzute pe mormintele proaspete ale tinerilor  morţi în strada, strigând :”Libertate!”, dar şi cu petele negre ale nopţii şi roşii ale sângelui.
Dar ce vină au culorile, dacă  întâmplările s-au derulat aşa, într-un timp, fără  răbdarea anotimpurilor de a se succeda, într-o clipă de istorie gândită într-un fel şi  răvăşită de spaima şi disperarea anilor de oprimare?
Lumina care a explodat în societatea noastă în acea memorabilă perioadă a anului 1989 a răspândit culorile peste tot. Fiecare s-a gândit să se îmbrace cu aceea care-i plăcea mai mult, care-l avantaja sau care îl făcea mai important.
”Ce contează?!”, îmi ziceam eu cu un sentiment  între compasiune şi înţelegere faţă de aceia care mai credeau că după 50 de ani de dictatură roşie, mai poate să aibă vreo importanţă culoarea politică.

” Cine nu fusese oare „roşu”!? Până şi copilul din pântecele mamei gravide în 1989 e roşu, şi cei care au venit după 1989 sunt toţi urmaşii unor „roşii”! Şi atunci, de ce această luptă a culorilor, cine mai crede în ea?
De la  „şoimii patriei”,  cum erau numiţi micii comunişti de la grădiniţă, de la  pionierii şcolilor elementare, la membrii uniunii tineretului comunist (U.T.C.),  până la membrii Partidului Comunist (P.C.R.- cine îndrăznea să nu fie?!), cu toţii am fost îmbrăcaţi, vrând-nevrând, în haina roşie.

Dar ce vină are această culoare vie ca să fie urâtă?  Simbolizează iubirea, vitalitatea, energia!
Nu e vina culorii, nici a comunismului, au fost şi alţii care l-au gândit înainte ca noi să-l experimentăm, din păcate, pe propria piele, transformat în totalitarism şi dictatură personală.

A reieşit a fi doar o utopie, un  iluzoriu „oraş al soarelui”, in timp ce viaţa are încă atâţia nori.

Poate nici măcar unele doctrine politice nu sunt atât de vinovate, poate fiecare în parte are ceva bun; vinovaţi sunt oamenii, aceia care schimbă sensul culorilor şi exploatează slăbiciunile doctrinelor politice.
Vinovaţi suntem noi, toţi, dacă ne lăsăm copleşiţi de nuanţele înşelătoare ale culorilor şi nu vedem valoarea dincolo de aparenţele sociale.
Am văzut un om negru îmbrăcat în roşu şi unul roşu îmbrăcat în negru ; în realitate era doar un om alb.
Am crezut că am ieşit din nou dintr-o carte utopică, în care timpul are un  singur anotimp: cel incolor, al nulităţii!

Marilena Rodica Chireţu

Câţi dinte noi mai trăiesc oare, cu adevărat, sărbătorilor, îmbrăcate în feeria lor, într-o lume tot mai pragmatică şi tot mai puţin poetică?! Mulţi le-au pierdut, ca pe mărunţişul risipit în buzunarul vieţii şi încep să-l adune în preajma  lor. Nu avem voie să le ignorăm, să le bagatelizăm sau să le deturnăm sensul, spre aşa-zisul consumism, pentru că ele reprezintă rădăcinile noastre, sunt expresia tradiţiilor şi a capacităţii noastre de a vibra la minunăţiile vieţii.
Pentru noi, românii, creştini ortodocşi în cea mai mare parte, cu profund respect faţă de conaţionalii noştri de alte confesiuni, sărbătorile religioase, în general, şi Crăciunul în mod deosebit, au o semnificaţie aparte. În afară de spiritul lor sacru, care ne vede uniţi în jurul credinţelor, al bisericilor şi al mânăstirilor noastre, de un farmec arhaic deosebit, ele marchează şi întoarcere poporului român la libertatea credinţei, interzisă în România după cel de-al doilea război mondial, până în Sfânta noapte de Crăciun a anului 1989, când unul dintre exponenţii vieţii fără credinţă şi a libertăţii fără cuvinte, a dispărut, pentru totdeauna, de pe scena vieţii noastre politice şi sociale.
Chiar şi fără strălucirea zăpezilor de altădată, cu mai mulţi sau mai puţini bani în buzunar, mai săraci sau mai bogaţi, românii sărbătoresc cu sfinţenie şi credinţă Crăciunul şi celelalte sărbători ale iernii: Sfântul Nicolae, cel care aduce copiilor daruri în ghetuţe, pe 6 decembrie, Boboteaza, cea care aduce gerul lunii ianuarie şi Sfântul Ion, pe 7 ianuarie, prilej de a sărbătorii numeroasele persoane care la noi poartă acest nume.
Credinţa şi bucuria de a celebra  sărbătorile religioase este poate, momentul cel mai sincer şi mai curat din viaţa noastră post revoluţionară, care a văzut, a trăit şi mai trăieşte încă, o răsturnare radicală a societăţii, din dictatorial-comunistă, cu o economie centralizată, într-o societate democratică, cu o economie de piaţă.
Cu toate aceste schimbări, noi am rămas aceeaşi copii mari care ne bucurăm sincer de venirea Crăciunului, de feeria luminiţelor ce împodobesc oraşul şi brazii, de clinchetul clopoţeilor, de diversitatea colindelor, de fericirea şi de nerăbdarea din ochii şi sufletul copiilor noştri.
Ne spunem în sinea noastră că am reuşit să facem şi noi ceva bun, să le transmitem bucuria  tradiţiilor multimilenare şi capacitatea de a se bucura.
Ca să faci acest preţios lucru, îţi trebuie un puternic punct de referinţă, cum ar fi pentru cei mai mulţi dintre noi, lipsa libertăţi de a marca sărbătorile religioase, timp de aproape 50 de ani, pentru mulţi, o viaţă întreagă.
Au trecut 20 de ani de când Moşul nostru nu se mai numeşte Gerilă, ci Moş Crăciun, ca la toate popoarele creştine.
M-am născut şi am trăit mai mult pe vreme lui Moş Gerilă, nu m-am întrebat niciodată de ce se numeşte aşa, pentru că nu-l cunoscusem pe Moş
Crăciun, cel adevărat. Cu toate acestea, aşa cum părinţii noştri ne-au educat în spiritul credinţei, ascuns fiecare în casa şi în familia sa, tot aşa şi noi, şi eu, ne-am educat copiii în spiritul liberei credinţe.
Şi totuşi, în faţa bradului strălucitor şi a mesei îmbelşugate, plină cu bunătăţile tradiţionale moştenite de la străbunii noştri, pe copiii de astăzi, pe fiica mea deja mare, îmi vine tot mai greu să-i fac să înţeleagă, să cunoască şi să nu uite niciodată sărăcia şi întunericul în care am trăit, dureros, mai ales  în preajma Crăciunului.
Într-o lume strălucitoare a supermarket-urilor  pline cu bunătăţi de tot felul, cum să-i fac oare, să mă creadă că magazinele noaste alimentare erau aproape goale, cu câteva cutii de conserve şi salam de proastă calitate!?Cum să mă mai creadă că nu exista nici ciocolata adevărată şi că de Crăciun primeam doar o raţie egală pentru fiecare în parte cu câteva alimente de strictă necesitate!?
Şi totuşi, aşa am trăit, n-am murit, am supravieţuit, mai ales pentru ei, copiii, care erau aproape singura noastră bucurie adevărată, pentru care nimic din ce făceam nu era imposibil, nici măcar statul, dis de dimineaţă, la infinitele cozi pentru litrul de lapte, în ciuda iernilor grele pe care le-am trăit, cu temperaturi de multe ori foarte scăzute, de minus 20 de grade.
Cum aş putea eu, oare, să consider abundenţa marilor magazine o expresie a consumismului, când am trăit sărăcia lucie a pieţelor şi a magazinelor goale, cu vitrinele lor stinse!?
După părerea mea, consumismul nu este şi nu ar trebui să definească nicio sărbătoare, religioasă sau nu; nu poate fi decât o expresie a dorinţei fireşti de a avea, de a dărui, de a te bucura, pe tine însuţi şi pe alţii; în cele din urmă, este o expresie a dorinţei fireşti a omului modern de a „consuma”, ceea ce a produs mintea lui strălucitoare de-a lungul vremii: bunăstarea progresului.
„Consumismul” este doar o expresie a omului „consumat”, a dezechilibrului între a avea şi a dărui, între zgârcenie şi generozitate, între bucurie şi blazare, între bogăţie şi sărăcie.
Pe cei care au ales să trăiască departe de ţara noastră îi invit să nu-şi uite rădăcinile, căci nu vor ajunge niciodată prea departe fără ele. Să nu uite că pot dobândi o altă cetăţenie, dar naţionalitatea română o au pentru vecie şi, de aceea, să se gândească cu multă responsabilitate la orice faptă , orice gest pe care îl fac, orice cuvânt pe care îl rostesc, pentru că noi, cei mulţi, am rămas să trăim AICI, iar ei nu vor putea fugi NICIODATĂ, nicăieri!
Ştiu un brad frumos împodobit la care privesc ochii trişti ai unor copiii şi ai unor bătrâni singuri sau săraci. Culorile, luminiţele, colindele se dăruiesc singure; vă aşteaptă, pe voi, toţi, să dăruiţi din preaplinul vostru măcar un globuleţ, rotund, ca viaţa noastră care se roteşte, se rostogoleşte, nerăbdătoare să vină cât mai repede Moş Crăciun, căci steaua sărbătorilor mai străluceşte încă în bradul nostru, cel adevărat, cu mirosul proaspăt al răşinii muntelui de unde a plecat spre noi.

Marilena Rodica Chireţu

Esenţa cuvintelor în glasul Unirii

Catedrala Curtea de Argeş- istorie şi legendă.

Catedrala Curtea de Argeş se înalţă pe pământul străvechi al uneia dintre Ţările Române medievale, Valahia, care adăposteşte şi a văzut crescând de asemenea, oraşul lui Bucur, ciobanul care ar fi întemeiat, conform legendei, capitala de astăzi a României, oraşul Bucureşti.

Pe firul gândului şi al apei ce scaldă  legendarul ţinut al judeţului Argeş. Mă întorc în timpurile îndepărtate când, la sudul tarii de astăzi, dealurile domoale, munţii măreţi, pădurile dese şi bogatele livezi se întindeau, cu generozitate, între braţele râurilor care traversează acest pământ al istoriei şi al misterului.

Ochii verzui ai numeroaselor lacuri colinare sau de câmpie, împletite cu privirile albastre ale lacurilor de munte, par să caute încă răspunsuri la misterele ce învăluie pământul lui Dracula şi al altor mari domnitori români. Între aceştia, Mihai Viteazul, cel care în 1600 a reuşit, chiar dacă pentru scurt timp, să unească cele trei ţări române, realizând astfel, prima lor unire. Conform documentelor vremii, (din 6 iulie, 1600), Mihai Viteazul a devenit primul Principe al Valahiei, al Transilvaniei şi al întregii Moldove.

Tradiţia şi izvoarele istorice spun că  în acest ţinut de la poalele Munţilor Făgăraş unul dintre primii domnitori vlahi a hotărât să ridice în mirificul peisaj o construcţie cum nu mai exista niciuna  nicăieri. Numele său a rămas învăluit în negura vremurilor şi de aceea este cunoscut în istorie sub numele de Negru Vodă.
 
Într-o zi, Negru Vodă, împreuna cu un arhitect şi meşterul Manole, însoţit de cei nouă pricepuţi meseriaşi ai lui,  au mers în recunoaştere de-a lungul râului Argeş pentru a căuta cel mai bun loc unde să fie înălţată o mănăstire. La un moment dat,  s-au oprit într-un loc de o sălbatică şi ciudată frumuseţe, unde se vedeau ruinele unei construcţii niciodată terminată. Curios, domnitorul a întrebat pe un cioban de ce fusese părăsită acea clădire. Acesta i-a răspuns că prin părţile acelea bântuiau spiritele rele, pământul era blestemat şi nimic nu se putea construi până la sfârşit. Negru Vodă însă, s-a arătat mai degrabă amuzat de acea poveste şi a hotărât că acela va fi locul unde va fi înălţată mănăstirea sa nemaiîntâlnită..
Conştient de calităţile sale artistice şi de priceperea lucrătorilor săi, meşterul Manole a hotărât să împlinească visul şi dorinţa Domnitorului său.

Curând însă, va fi avut trista surpriză de a vedea că, într-adevăr, nimic nu se putea ridica pe acel pământ. Tot ceea ce se construia ziua, se prăbuşea noaptea, ca într-un basm ciudat.
Frământat de gânduri, Manole a avut o revelaţie onirică pe care a făcut-o
imediat cunoscută lucrătorilor săi.

Mănăstirea va putea fi ridicată doar dacă se va sacrifica, între zidurile sale, prima femeie, soţie sau soră, care în ziua următoare va fi venit cu prânzul la soţul sau fratele său. “Cei nouă meşteri mari cu Manole zece”  au acceptat ideea sacrificiului suprem din marea dorinţă de a face pe plac ambiţiosului domnitor, dar şi din convingerea că nicio operă de artă valoroasă nu  se poate realiza fără un mare sacrificiu.

Ziua următoare, cocoţaţi pe schelă, spre ora prânzului, toţi aşteptau cu sufletul la gură să vadă cine va fi prima femeie care va sosi.
La un moment dat, de departe a apărut silueta femeii care aducea de mâncare şi Manole a recunoscut-o tot mai bine pe soţia sa care era şi gravidă. Îndurerat, a implorat cerul să stârnească o furtună pentru a o determina să se întoarcă acasă.  Vântul începu să agite norii, să aplece copacii, chemând ploaia. Însă devotata Ana, soţia lui Manole, fără să bănuiască ceea ce avea să se întâmple, nu abandonă drumul, conştientă de datoria ei, aceea de a duce de mâncare soţului său.

Sosi durerosul moment în care cei zece meşteri începură din nou să înalţe ciudata construcţie, îngropând între ziduri trupul fragil al Anei. Cu lacrimi în ochi şi o mare durere în suflet, Manole  vedea şi auzea cum soţia sa se stingea între pietrele şi  cărămizile reci. Vocea ei plăpândă, tot mai stinsă, care îl implora să nu o mai facă să sufere, se stinse cu totul în cele din urmă

Noaptea îşi întinsese vălul său negru peste sufletele celor zece meşteri  iar zorile anunţau un soare strălucitor. Un soare îndurerat şi el, chiar dacă de data aceasta mănăstirea era în picioare, înălţându-se mândră în absoluta ei frumuseţe.

Fericit, Negru Vodă s-a arătat imediat fascinat de frumuseţea mănăstirii atât de mult încât a fost străpuns de un gând negru, generat de nemărginita sa ambiţie. A hotărât în sinea sa că cei zece meşteri va trebui să moară şi ei ca să nu mai construiască niciodată o mănăstire ca a lui. Zis şi făcut; în timp ce meşterii se găseau încă pe schelă, Negru Vodă a ordonat să fie luată. Rămas pe acoperiş Manole  încercă să se salveze, precum Icar, construindu-şi aripi din lemnul rămas acolo sus. Nu a reuşit, iar zborul său s-a frânt, căzând pe pământ.

Legenda spune că, îndurerat, pământul a făcut să răsară un fir de apă , o lacrimă a sa, care este astăzi Fântâna lui Manole.
Aici, poposesc fascinaţi călători din toate părţile pentru a admira splendoarea catedralei valahe, sinuoasele sale  turnuri aurite şi măreţia pietrelor care mai păstrează încă răceala şi durerea sacrificiului suprem, acela făcut pe altarul artei şi al frumosului artistic.

Marilena Rodica Chireţu

---