In cautarea propriei identitati
Fragment din cartea "Prezentul amintirilor"
Editura Paralela 45", Pitesti, 1999.
Se citeste cu program pentru limba romana!
…………………………………………….
Într-o societate confuză, cu discrepanţe inacceptabile şi tendinţe contradictorii, caut mângâiere, pentru a nu pierde speranţa într-un mâine mai bun, în valorile fundamentale şi inconfundabile ale ţării mele.
Ignorate şi aproape uitate în regimul trecut, vechile mănăstiri şi biserici, atât ortodoxe cât şi cele catolice, atrag tot mai mulţi credincioşi şi turişti. Pentru noi, românii, care nu ne-am bucurat de o educaţie religioasă, constituie o lume demnă de descoperit, deşi mănăstirile renumite au fost întotdeauna vizitate şi admirate. Acum, însă, ne îndreptăm paşii spre acele locuri sfinte cu sentimentul omului liber, împlinit, cel puţin spiritual, şi împăcat cu sine însuşi şi cu ceilalţi.
Soarele strălucitor şi cerul senin pun în evidenţă formele domoale ale dealurilor acoperite cu viţă de vie şi livezi, printre care şerpuieşte şoseaua naţională Piteşti - Râmnicu-Vâlcea, care ne duce spre Valea Oltului, una dintre cele mai pitoreşti zone ale ţării. Este o şosea bună, reconstruită acum câtva timp de italieni, foarte cunoscuţi în ţara noastră ca cei mai buni drumari. De altfel, acum multe decenii, ei au fost cei care au pus bazele etniei italiene, ce se găseşte în ţara noastră, bucurându-se de simpatia românilor. Muncind în România, mulţi au hotărât să rămână aici, fascinaţi de românce şi de generozitatea oamenilor. Renunţând la frumuseţile Italiei, etnicii italieni trăiesc fericiţi şi, mulţi, modest, în numele frumuseţii sufleteşti, cu nostalgia patriei natale. Trăiesc şi ei între două iubiri.
Trecem prin oraşul Râmnicu-Vâlcea, traversăm şi staţiunea balneo-climaterică Căciulata, unde se simte mirosul sulfului din numeroasele izvoare naturale, pentru a ne opri la Cozia, a nu ştiu câta oară. Mănăstirea Cozia, care veghează de mai mult de 600 de ani Valea Oltului, este una dintre cele mai frumoase monumente ale arhitecturii religioase autohtone. Ea este, în acelaşi timp, un bogat izvor de documentare pentru arhitectură, pentru sculptura în piatră şi în lemn şi pentru pictura secolului al XIV-lea. Scriitorilor le-a oferit teme pentru operele lor şi, de-a lungul tumultuoasei noastre istorii, a fost un foarte important punct strategic. Este unul dintre cele mai vechi şi mai complexe monumente istorice şi artistice, ce se bucură de un minunat peisaj înconjurător. Coborând scările curţii interioare, se pot admira de aproape Oltul şi micile sale valuri, care ne duc cu gândul la inevitabila trecere a timpului. Aici a scris renumitul poet Grigore Alexandrescu celebra sa poezie “Umbra lui Mircea. La Cozia”, în care glorifica trecutul, pentru a fi un exemplu şi pentru pre-zentul nedemn de timpurile glorioase de odinioară. Şi îmi spun din nou: cum se repetă istoria!
“Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate
Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc,
Şi-ale valurilor mândre generaţii spumegate
Zidul vechi al mănăstirii în cadenţă îl izbesc”
(Gr. Alexandrescu: “Umbra lui Mircea. La Cozia”)
Mănăstirea a fost întemeiată, deci, de Mircea cel Bătrân, unul dintre renumiţii domnitori ai Ţării Româneşti, în 1386. Vechile fresce păstrează portretul lui Mircea cel Bătrân, întemeietorul, îmbrăcat în haine de cavaler medieval occidental, dedicând această “dragă comoară” Sfintei Marii cu Isus Cristos în braţe.
Voievodul a murit la 31 ianuarie 1418 şi a fost înmormântat în biserica mănăstirii Cozia, unde a fost adus de la Curtea de Argeş, capitala voievodatului său.
Acest monument este un adevărat simbol al credinţei şi culturii noastre, păstrate cu grijă din cele mai îndepărtate timpu-ri, unde putem să ne regăsim pe noi înşine şi liniştea interioară, rătăciţi pe drumurile sinuoase ale unui prezent tot mai nesigur.
Întorcându-ne la Râmnicu Vâlcea, continuăm drumul nostru pe şoseaua ce duce la Târgu-Jiu, în inima Olteniei, “Mica Valahie”, cum este numită. La puţini kilometri se găseşte o altă staţiune balneo-climaterică renumită, Govora, unde se pot trata mai multe boli, pe baza apelor sulfuroase ale izvoarelor naturale care se găsesc aici. Mai puţin cunoscute sunt, însă, descoperirile arheologice care atestă prezenţa populaţiei dace în aceste ţinuturi, a cărei viaţă a cunoscut chiar o perioadă de înflorire în secolul I, înainte de Cristos, mai ales în vremea regilor Burebista şi Decebal. După cucerirea Daciei şi, mai târziu, după adminis-traţia romană în timpul împăratului Aurelian (271-275), populaţia nu şi- a abandonat ţinuturile, continuând să trăiască şi chiar să creeze. Mărturie stau ceramicile descoperite, aparţinând peri-oadei secolelor III - IV, după Cristos.
Se spune că mănăstirile ar fi fost întemeiate nu numai de voievozi şi boieri, dar, pe ascuns, şi de preoţi anonimi, retraşi departe de lume, în liniştea pădurilor, pe stâncile munţilor, pentru a putea să se roage mai bine, pentru ei şi pentru oameni. Una dintre acestea ar putea fi şi mănăstirea Govora, având în vedere că data întemeierii ei este încă nesigură, învăluită în misterul legendei.
Mănăstirea Govora, ca şi biserica sa, sunt nu numai valoroase monumente ale arhitecturii religioase româneşti. Aici se păs-trează comori de artă, icoane vechi, manuscrise şi câteva dintre primele tipărituri făcute chiar pe lângă mănăstire. Aceasta a fost, ca şi celelalte, un adevărat centru românesc de cultură, unde, mai târziu, au fost tipărite primele cărţi în limba română. Pe lângă această mănăstire, voievodul Matei Basarab a întemeiat şi o şcoală de tipografi, în 1636, unde se asigura atât o educaţie religioasă, cât şi una laică, predându-se şi discipline ale şcolilor timpului: matematica, fizica, retorica, gramatica şi logica. La Govora, loc de rugăciune, de meditaţie şi de cultură, întâlneşti, la fiecare pas, istoria noastră, dar şi frumuseţea peisajului, cu pădurile sale virgine, din cele mai vechi timpuri.
Puţin cunoscută, dar un adevărat centru spiritual al secolelor trecute, mănăstirea Bistriţa-Vâlcea, o “poartă a misterelor”, se întinde la poalele munţilor, mare, impunătoare, albă, ca un castel medieval. Nu departe, râul Bistriţa şerpuieşte printre pereţii stân-coşi, sporind farmecul şi misterul peisajului.
Se consideră că mănăstirea ar fi fost întemeiată în anul 1494 de tânărul fiu al banului Craiovei, Barbu Craioveanu, care, după ce a fost prizonier la turci, la vârsta de 18 ani, a construit acest edificiu sfânt pentru ca aici să-şi găsească liniştea interioară, departe de lumea tumultuoasă şi ostilă. Încă de la început, a
devenit un important centru cultural şi religios, şi datorită unei inestimabile comori: moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul. Apărător al religiei ortodoxe, el s-a născut în anul 780 în Asia Mică, în provincia Decapolia, dedicându-şi de tânăr întreaga viaţă lui Dumnezeu. A murit în anul 842 după Cristos. Moaştele sale au fost cumpărate de Barbu Craioveanu cu aur de la turci şi, din 1497, sunt păstrate într-un sanctuar de argint. Sfântul a pără-sit această lume, după ce a trăit izolat într-o mică biserică con-struită într-o peşteră din împrejurimile localităţii Bistriţa-Vâlcea.
De-a lungul timpului, mănăstirea a devenit un important centru cultural, unde se păstrează numeroase obiecte religioase şi manuscrise, cu diferite influenţe: bizantine, italiene, germane şi ruseşti, care demonstrează dimensiunile vieţii spirituale din Bistriţa.
Mănăstirea este şi o mărturie a talentului artistic românesc, o capodoperă a arhitecturii frumosului în simplitatea lui. Deseori refăcută, mănăstirea este împodobită cu picturile lui Gheorghe Tătărăscu, realizate în anul 1850, când iconografia în lemn de tei a fost adusă de la Viena.
Toaca trezeşte pădurile la fiecare slujbă şi, la Bistriţa, astăzi, se naşte o nouă comunitate, gata să reînvie timpurile când acest loc sfânt era “leagănul spiritualităţii ortodoxe”. Este datoria noastră să trecem prin “poarta misterelor şi a umilinţei” pentru că numai aşa am putea deveni mai buni şi mai puri.
Vom sfârşi călătoria noastră imaginară cu un popas la mănăstirea-monument Hurezi, considerată cel mai reprezentativ complex arhitectonic românesc realizat în stil “brâncovenesc”.
Aşezată în nordul judeţului Vâlcea, pe şoseaua naţională Râmnicu-Vâlcea - Târgu-Jiu, la poalele munţilor Căpăţânei, mănăstirea Hurezi este înconjurată de păduri şi se găseşte într-un loc liniştit, solitar, a cărui linişte este tulburată, noaptea, numai
de zgomotul făcut de hurezi, aceste păsări de noapte de la care a fost luat probabil şi numele mănăstirii. Aceasta reprezintă cel mai amplu edificiu de arhitectură medievală păstrat în Ţara Românească. A fost întemeiat de Constantin Brâncoveanu (1688-1714) şi cu contribuţia soţiei sale, doamna Maria, care a făcut să fie construită şi o biserică, înălţată în 1696 şi pictată de mai mulţi valoroşi artişti ai timpului. Alături de picturile religioase, se pot admira şi picturi laice, domnitorul reluând astfel tradiţia picturii militante, realizată în timpul domnitorilor Ştefan cel Mare, Petru Rareş şi Neagoe Basarab.
Mănăstirea Hurezi demonstrează, deci, înaltul nivel de creaţie al geniului românesc, la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începu-tul secolului al XVIII-lea.
După ce am cunoscut, în mare, spiritualitatea religioasă şi artistică a Ţării Româneşti din glorioasele timpuri îndepărtate, prin intermediul unei călătorii reale şi imaginare în acelaşi timp, ni se pare că înţelegem mai bine mândria cu care se definea marele voievod al Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân:
“Eu cel în Hristos Dumnezeu, binecredinciosul şi binecinstitorul şi de Hristos iubitorul şi singur stăpânitorul, Io, Mircea, Mare Voievod şi domn, din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi către părţile tătăreşti şi herţeg al Amlaşului şi Făgăraşului şi domn al Banatului Severinului şi pe amândouă părţile, pe toată Podunavia, încă şi până la Marea cea Mare şi stăpânitor al cetăţii Drîstorului ...”
(documentul 34 din anul 1406, dat de Mircea cel Mare Mănăstirii Cozia, în care se văd titlurile voievodului
român şi graniţele stăpânite de el)
Dragostea pentru ţara ta, pentru poporul tău şi, în acelaşi timp, “dragostea faţă de cei de departe şi diverşi” nu este deloc o “dragoste uşoară”, cu condiţia să nu îţi pierzi propria identitate. Uneori, poate fi chiar un coşmar, poate genera crize existenţialiste, pentru că trăieşti între dorinţe şi renunţări, între milă, regret şi admiraţie. De aproape, propriile defecte se văd mai bine, de departe, defectele celuilalt îşi pierd contururile precise, atenuate de interesul şi iubirea pentru “cei de departe şi diverşi”.
6 aprilie 1998
Marilena Rodica Chiretu
