Editura Paralela 45, Pitesti, 1999, editie romano-italiana.
Parintilor mei, Dumitru si Ecaterina Hertanu.
Se citeste cu program pentru limba romana!
Mama si tata in "Vremea macilor rosii".
I- Rădăcinile răului
Mamei mele
Privesc albastrul-verzui al ochilor mamei mele, încă frumoşi, a căror privire se stinge câte un pic în fiecare zi, cum se stinge treptat soarele la apus. “Timpul trece cu inevitabila sa cruzime, îmi spun eu, şi se pierde în neant, aşa cum se pierd, una după cealaltă, zilele acestui ultim secol!”. Dar, dacă pentru timp mai există speranţa zilei de mâine, omului nu-i rămâne decât iluzia lumii de dincolo, misterioasă şi înspăimântătoare în înşelătoarea şi incerta ei existenţă necesară.
Mă priveşte în ochi, cu aceeaşi afecţiune din totdeauna, dar, uneori, nu ştie nici măcar cine sunt. Eu privesc chipul ei încă frumos pentru vârsta ei, şi mă gândesc cât de crud a fost destinul cu această femeie de o delicată frumuseţe a trupului şi sufletului! Îmi ascund lacrimile care îmi scaldă ochii, pentru că, oricum, este inutil să mă mai gândesc şi trebuie să am tăria să-i ofer cel puţin un pic din dragostea pe care ea mi-a dăruit-o în copilărie şi în momentele dificile ale vieţii mele.
Mă priveşte fix în ochi, simt că ar vrea să-mi spună ceva, dar nu reuşeşte; boala “stă” între noi două, pare că ar vrea, deja, să ne despartă, dar dragostea învinge orice obstacol şi eu simt căldura sufletului său şi afecţiunea pe care o nutreşte pentru mine chiar dacă, de cele mai multe ori nu mă recunoaşte. “Iată, ce poate face viaţa din noi!” mă gândesc eu din nou. Şi totuşi, în obscuritatea minţii ei, lovită de prea multe necazuri, a rămas înnăscutul său bun simţ, pentru că, uneori, se preface că mă cunoaşte.
Aleg din vechiul album al familiei, una din fotografiile ei. Îi admir, din nou, frumoşii ochi mari, profilul perfect, delicateţea chipului său şi, de-abia acum, îmi explic mai bine de ce Bucureştiul era numit, în anii tinereţii ei, “micul Paris”. Cu siguranţă, nu pentru aspec-tul oraşului, ci pentru farmecul femeilor, frumoase, elegante, senine, în ciuda ororilor celui de-al doilea război mondial pe care-l trăiseră. Seninătatea tinereţii, iubirea şi dorinţa arzătoare de a trăi au învins frica şi greutăţile războiului, care nu a reuşit să lase urme pe faţa frumoasă a femeilor. Deşi amintirea tristă, dar de neuitat, a celui de-al doilea război mondial, este departe, femeile de astăzi, moderne, au pierdut din farmecul femeii de odinioară, seninătatea şi gingăşia chipului lor dobândind de-a lungul timpului, urmele “micilor războaie” izbucnite în jurul lor şi, mai ales, în sufletul lor. Tinere, mature sau în vârstă, ele au întipărite pe faţă, invizibilele, dar eviden-tele semne ale unei vieţi tumultuoase, neliniştite, de cele mai multe ori o viaţă prea dură şi plină de griji pentru fra-gilul lor trup, pentru limitatele lor posibilităţi, care se vor egale cu cele ale bărbatului, dintr-o necesară dorinţă de a-i merita, cu adevărat, iubirea, mângâierile lui, devotamentul său, învăluite într-o timidă mândrie a propriei personalităţi.
Privesc, îndelung, fotografia mamei mele şi apoi îmi revine, imediat, în minte imaginea ei de astăzi: este chipul unei femei doborâte de viaţă, copleşită de suferinţă şi mă întreb: “Cum am putea face, cum ar trebui să trăim pentru a rămâne “în picioare”, mândri de viaţa noastră, capabili de a trăi fiecare clipă până în ultimele zile ale existenţei noastre?” Exemplul îl avem tot în natură. Străbat, deseori, pădurea, admir cu un pic de “invidie”, bătrânii copaci, fără frunze verzi, ce mor “în picioare”, ridicând ramurile uscate spre albastrul cerului. Şi omul ridică, deseori, privirea spre cer şi speră în bunăvoinţa Domnului, dar viaţa este dură şi atunci, coboară privirea spre lucrurile care-i asigură existenţa, uitând că, într-o zi, va fi şi el “un copac” ale cărui ramuri uscate s-ar putea rupe şi ar rămâne pe pământ călcate în picioare de toţi.
Mă întorc în timp pentru a descoperi rădăcinile răului existenţei noastre. Un sfârşit de secol şi începutul unui nou mileniu ar fi trebuit să fie o “explozie” a bunăstării, a seninătăţii, a păcii, dar, din păcate, nu este chiar aşa pentru cei mai mulţi dintre noi. “Nu-i de mirare!, îmi spun eu, pentru că acum culegem, noi, toţi, ceea ce “am semănat” în deceniile acestui secol: războaie, lăcomie, orgolii nemăsurate, capricii nebuneşti, interese meschine, ideologii utopice, religii denaturate şi un desfrâu ce depăşeşte chiar imaginaţia lui Dante”.
Tocmai de aceea, chipul frumos al femeii a pierdut seninătatea, feminitatea şi gingăşia aceleia de la jumătatea acestui secol, căpătând nuanţe ce se pierd şi se regăsesc în paradoxala lume în care trăim. Ajuns la înălţimea spaţiilor cosmice, omul coboară, totuşi, din ce în ce mai mult, la josnicia comportamentelor primitive. Ce îi lipseşte oare? Îi lipseşte sensibilitatea pe care a pierdut-o, treptat, de-a lungul anilor, îi lipseşte şi iubirea, redusă tot mai mult la “sex”. Ocupat, mai mult decât ar fi normal, fascinat şi cucerit, definitiv, de tehnici şi tehnolo-gii de-abia timid visate în trecut, omul modern nu mai are timp să iubească, să comunice afectuos cu ceilalţi, totul derulându-se cu viteza maşinilor pe care el însuşi le-a inventat, fără să se gândească însă, că va veni ziua când va fi “zdrobit” de propriile cuceriri.
Rădăcinile răului pătrund în pământul pe care călcăm, insidios, fără ca noi să ne dăm seama şi, cum fiecare are “rădăcinile” lui, cea care, la noi, a slăbit existenţa noastră şi a întristat chipul femeii, a fost “rădăcina” puternică a unei ideologii slabe şi utopice, care s-a întins de la o plantă bolnavă în pământul nostru.
Un război este o experienţă dură. Un război mondial este un lucru îngrozitor, care se poate sfârşi într-o zi, dar poate fi chiar sfârşitul însuşi. Iar noi, bietele făpturi, devenim frunze duse de vântul rece într-o existenţă pe care nu o voim, ne simţim ca nişte jucării în mâinile destinului sau, mai rău, în plasa intereselor meschine pe care nu reuşim să le înfruntăm.Şi, totuşi, bunicii şi părinţii noştri au reuşit să se descurce şi au mers înainte, după ororile a două războaie mondiale într-un singur secol, construind noi societăţi. Acelea care s-au dezvoltat din propriile “rădăcini” au înflorit, celelalte, crescute din rădăcini străine sau bolna-ve, se mai clatină încă.
Nu este, însă, prea târziu pentru a semăna o plantă care să se dezvolte din rădăcina ei, o rădăcină puternică, îndrăzneaţă, care să facă să crească un copac spre înaltul cerului. Trebuie numai să ne regăsim în inegalabilul sentiment al iubirii, iubirea, “apa” de care are nevoie copacul vieţii pentru a creşte şi rezista intemperiilor vremii.
II
Nici măcar războiul nu poate învinge adevărata iubire, dimpotrivă, aceasta poate deveni mai puternică şi parcă trăieşti cu mai mare intensitate la gândul că ziua de mâine este posibil să nu mai vină.
Părinţii mei s-au cunoscut şi s-au îndrăgostit în timpul celui de-al doilea război mondial. Ofiţer în armata română, tatăl meu, bărbat puternic, de o vivacitate şi un optimism incredibile, a luptat pe front, în acele incerte vremuri, când contra ruşilor, când contra nemţilor, după cum a cerut-o ordinul militar. Puternic încercat de destin, murindu-i, de tineri, fratele, Gheorghe, sora, Angela, şi apoi părinţii, rănit în timpul războiului, a găsit totuşi puterea de a iubi, în acele amare vremuri, frumoşii ochi ai mamei mele, Ecaterina, frumosul ei păr cu nuanţe de cas-tană şi sobrietatea delicatei ei personalităţi. S-au căsătorit la sfârşitul războiului şi au făcut, la ţară, în frumosul sat al mamei mele, ascuns printre dealuri, livezi şi plantaţii de viţă-de-vie, o nuntă ca-n poveşti. Acum, noi am rămas numai cu poveştile; nunta de odinioară şi-a pierdut carac-terul tradiţional, autentic, dar satul păstrează încă ceva din farmecul pitoresc al locurilor, departe de zgomotul oraşului.
După atâţia ani, imaginea şi dorul de satul natal revin, obsedant, în mintea ei confuză şi, uneori, de-abia am reuşit să o oprim din iluzoria ei încercare de a se reîntoarce pe pământul copilăriei sale.
Primii ani după sfârşitul celui de-al doilea război mondial au fost un nebunesc amestec de bine şi de rău, de suferinţă, pentru unii, şi de bucurie, pentru alţii, de capitalism care murea, încet, încet, şi de comunism care devenea o realitate tot mai dureroasă. Balurile somptu-oase de odinioară, nu mai existau, dar bucuria petrecerilor în compania femeilor frumoase şi elegante, până în zori, nu a reuşit să o stingă nici zgomotul bocancilor militari, nici sunetul balalaicii care se auzea tot mai mult.
A venit, însă, anul 1948, cel al naţionalizării tuturor proprietăţilor, tragedia numeroaselor familii, care i-a făcut pe mulţi fie să se sinucidă, fie să-şi părăsească definitiv ţara. Cei mai puternici au rămas, însă, să înfrunte noua realitate, noul regim, fie în închisori, fie într-o viaţă mizeră, sau în indispensabilul compromis impus de necesitatea de a supravieţui. Pe stradă, se cântau imnuri patriotice, în casă se dansa încă, în ritm de tangou, şi, uniţi de sentimentul iubirii, al bucuriei de a trăi, oamenii ştiau, încă, să se distreze împreună, în ciuda greutăţilor. Împreună, părinţii mei, au învăţat şi au reuşit să depăşească greutăţile acelor vremuri, asemenea multor altor familii, şi o mărturie a curajului lor suntem noi, generaţiile de azi şi de ieri, care am fi trebuit să înfruntăm şi să edificăm cu acelaşi curaj, cu acelaşi devotament o societate demnă de un nou mileniu şi de un viitor mai bun.
Când “balalaica” a început să cânte tot mai tare şi oamenii au înţeles că trebuia să “joace” după ritmul ei străin, paşii “tangoului” au devenit tot mai lenţi, tot mai rari, tot mai “stinşi”. Ei sufereau, treptat, o dureroasă schimbare a comportamentului normal, îşi ascundeau nu numai propriile idei şi ideologii, dar şi sentimentele; iubirea era pusă şi ea “în lanţurile” noului regim. Toate sentimentele trebuia să se îndrepte către partid şi conducătorii săi şi acest lucru ne învăţau din primii ani de şcoală. La biserică, de Paşti, mergeam pe ascuns, şi nu trebuia să se ştie la şcoală că am fost, pentru că eram pedepsiţi. Şi, totuşi, e greu să-l ţii pe român “în lanţuri” când este vorba de iubire! De-abia aşteptam Paştele pentru a merge la biserică cu toţii! Înconjurul acesteia cu lumânările aprinse, privirile complice regăsite printre razele luminii palide sporeau farmecul unicei nopţi a anului în care ne era permis să stăm afară la acea oră târzie. Erau anii şaizeci, când totul stătea sub semnul steagului roşu, al dictaturii proletariatului şi al fricii care înlocuiseră avântul revoluţionar al primilor ani din perioada de după cel de-al doilea război mondial.
Iubirea faţă de Dumnezeu nu era bine definită în minţile noastre de copii, derutate şi întunecate de prea multe indicaţii şi prea multă politică. Ne făcea, însă, plăcere să sperăm că există şi că ne priveşte din înaltul cerului şi, de Crăciun, îl aşteptam pe Moşul care era numit, însă, Moş Gerilă, Moş Crăciun venind la noi numai după 1989.
Oamenii deveneau tot mai rezervaţi, tot mai prudenţi. Serile petrecute împreună cu prietenii erau tot mai des înlocuite de modeste şi discrete întâlniri familiale unde, uneori, se vorbea în şoaptă, şi eu nu pricepeam motivul. Complet izolaţi de lume, ei doreau, totuşi, să ştie ce era dincolo de zidul care înconjura existenţa noastră şi ascultau, în mare secret, posturi de radio interzise care transmiteau în română. Era vocea speranţei, sufocată de frica de a fi descoperiţi că o ascultăm. Copilă de 6 – 7 ani, eu nu reuşeam să înţeleg de ce părinţii mei stăteau, în fiecare seară, cu capul lipit de radio. Locuiam singuri, într-o casă destul de mare şi vecini în apropiere nu erau. Într-o zi, am ajuns, în sfârşit, la concluzia că pereţii ar trebui să aibă urechi şi de aceea părinţilor mei le era aşa de frică să asculte acea voce a radioului.
Frica nu a reuşit să învingă iubirea, dar nici nu i-a permis să se manifeste liber, natural. Retraşi în “cochi-liile” lor, cei mai mulţi dintre părinţi şi-au făcut din iubirea faţă de copii motivaţia, uneori exagerată, a existenţei lor.
Bărbaţi, femei şi copii am trăit, un timp, toţi împreună, în inconştienta monotonie a fiecărei zile, copleşiţi de inevitabila frică de a nu ne fi mai rău, ajutându-ne reciproc pentru a putea merge mai departe.
Ritmul tangoului de odinioară s-a stins definitiv, acordurile balalaicii s-au pierdut şi ele treptat, a trecut şi entuziasmul aşa-ziselor cântece patriotice şi imnuri revoluţionare!
Ce ne-a mai rămas oare? Am rămas doar noi, cei care trebuie să ne regăsim şi să găsim drumul drept, alături de tinerii noştri care au reuşit să-şi creeze propria muzică!
III
Nuanţele înşelătorului roşu
In primul deceniu de după război, românii s-au trezit în faţa necesităţii de a reconstrui ţara distrusă de bombarda-mente şi de a accepta un nou mod de viaţă, un nou regim, un regim impus de alţii, rigid, dictatorial şi utopic. Entuziasmul noii vieţi care începuse i-a cucerit însă pe mulţi oameni, care s-au angajat, cu sinceritate şi cu devo-tament, în edificarea noii societăţi, convinşi că fac ce e mai bine pentru ei şi pentru copiii lor. Timpul, însă, le-a demonstrat că au greşit, dar era, deja, prea târziu pentru a îndrepta lucrurile. Cizma străinului călca de-acum cu putere pământul ţării noastre. Uneori întrebam, în ino-cenţa mea de copilă, de ce pâinea, cumpărată pe cartelă, era aşa de neagră şi de tare, iar părinţii mei îmi explicau că trenuri întregi cu cel mai bun grâu al nostru trebuia să plece dincolo de graniţa ţării. Acum, după atâţia ani, îmi explic mai bine lucrurile şi îmi spun că, într-adevăr, lipsa unei decizii ferme luată la momentul potrivit, atitudinile nesigure şi duplicitare în momente esenţiale ale vieţii, devenită istorie, se plătesc scump.
În perioada de reconstrucţie a ţării, familia noastră se găsea în Moldova. Născută în Muntenia, pe pământul natal al mamei mele, am trăit anii primei mele copilării în Moldova tatălui meu, Dumitru, în locuinţa pentru ofiţeri, în interiorul unei cazarme militare. Uneori, ne deplasam dintr-un loc în altul, acolo unde unitatea militară, angajată în lucrări de construcţie şi reconstrucţie, trebuia să meargă. Se muncea cu seriozitate şi, de cele mai multe ori, în condiţii dure, şi totuşi entuziasmul nu lipsea. Exista în oameni dorinţa de a trăi intens, era timp şi pentru a te distra, era timp pentru a iubi. Părinţii mei se iubeau încă, şi se distrau, uneori, până în zori. Eu şi sora mea mai mare eram lăsate în grija vreunui soldat. Serviciul militar dura mult timp, aşa că toţi se cunoşteau bine şi se respectau. Respectul pentru uniforma militară era încă mare, dar pentru mine a rămas doar o amintire neplăcută pe care niciodată nu aş fi mai dorit ca timpul să mi-o readucă în memorie, în viaţă.
Persoana care pe mine mă iubea cel mai mult era bunica mea din partea tatălui, Olimpia, care a murit când eu aveam doar 5 ani. Şi, totuşi, îmi amintesc foarte bine zilele când venea să ne viziteze şi mă copleşea cu mângâierile ei. Acum, la cei peste 80 de ani ai săi, tatăl meu mă priveşte, uneori, îndelung, cu gingăşie şi nostalgie, spunându-mi că sunt “copia” bunicii mele, unica persoană a familiei lui care a trăit mai mult, şi eu sunt mândră de acest lucru, pentru că fusese o femeie destoinică, deosebită din toate punctele de vedere.
Deschid din nou albumul familiei, iau în mână câteva fotografii din acele vremuri şi îmi amintesc imediat veselele excursii pe care le făceam în minunata vale a râului Bicaz, în munţii Ceahlău, care se înălţau maiestuoşi, drepţi şi “mândri” spre cer. Roşul rocilor lor se oglindea în lacul format, în timp, acolo unde fusese o pădure, într-o vale adâncă, primind denumirea de Lacul Roşu. Trunchiurile frânte ale pădurii dispărute, cine ştie când, se mai văd încă, ici şi colo, răsărind la suprafaţa liniştită a lacului care capătă, pe rând, nuanţele culorii soarelui şi a muntelui roşu.
Mama mea, tot frumoasă, cea mai frumoasă femeie pentru mine, înconjurată de mai mulţi militari, poate prea mulţi. Eu, tot “lipită” de ea, o ţin strâns de mână. Iubirea pe care o nutream pentru mama era foarte puternică; numai joaca şi jucăriile puteau să mă despartă de ea. Lăsase serviciul pentru a ne creşte, pe mine şi pe sora mea, Violeta, un post bun în Ministerul Învăţă-mântului, pe care-l avea când tatăl meu a cunoscut-o. Când a trebuit să merg la şcoală, am devenit o adevărată problemă pentru ai mei, pentru că nu stăteam fără ea şi fugeam acasă. Eram tot în Moldova, la Săvineşti, unde unitatea militară a tatălui meu construia hidrocentrala electrică de pe râul Bicaz, una dintre primele din ţară.
Învăţătoarea mă ţinea, deseori, la catedră, lângă ea, pentru a mă obişnui cu şcoala, dar eu, dintr-o dată, izbucneam în plâns, la gândul că mama nu era cu mine.
Eram prea mică şi prea naivă pentru a realiza şi a-mi aminti cât şi cum influenţa regimul comunist existenţa noastră. Poate viaţa mai veselă trăită în acea parte a ţării şi în acele vremuri nu au lăsat să pătrundă în mintea şi în sufletul meu răul societăţii, rămânându-mi prima copilărie nedenaturată, curată şi frumoasă.
Şi sunt, totuşi, momente care rămân întipărite pentru toată viaţa şi în mintea nevinovată a unui copil. În jurul anilor şaizeci, ne găseam, într-o vară, într-un sat, pe braţul Dunării, Borcea, sat sărac ca toate celelalte, ca toţi oamenii din acea parte a ţării. Unitatea militară în care lucra tatăl meu fusese mutată în acele părţi şi noi, familia sa, a trebuit să-l urmăm. Locuri pustii, drumuri prăfuite, zile toride, oameni trişti şi desculţi, îmi revin în minte în fragmente de amintiri. Apa braţului Borcea, murdară, tulbure, adâncă şi înşelătoare “înghiţea”, în fiecare zi, pe câte cineva neatent, venit cu găleata să ia apă sau să se scalde. Apă potabilă se găsea la mulţi kilometri şi noi ne permiteam să o avem pentru că tatăl meu avea la dispoziţia sa o trăsură şi un soldat care ne ducea de ici – colo. Ţăranii însă, beau apa murdară din Borcea. Sărăci domnea pretutindeni. Şi, ca şi cum nu ar fi fost îndeajuns, a început şi colectivizarea proprietăţilor ţărăneşti, în care a fost implicat, fără să vrea, şi tatăl meu. Dar, nu erau timpuri care să-ţi permită să comentezi, ci numai să execuţi un ordin. Eu nu pricepeam mare lucru din ceea ce se petrecea, dar mi-a rămas întipărită în minte frica cu care mama aştepta, seara, ca tatăl meu să vină, teama că, într-o zi, poate, nu se va mai întoarce. Frică născută din nemulţumirea sa faţă de ceea ce era constrâns tata să facă; urletele de disperare ale ţăranilor care-şi pierdeau bunu-rile de o viaţă îi reveneau, deseori, în minte, dându-i stări de nervozitate, de tristeţe şi de mânie care învingeau, ade-sea, înnăscutul său optimism, veselia sa, molipsindu-ne şi pe noi, toţi din casă. Ura începea să alunge iubirea şi soli-daritatea care uniseră oamenii timp de mai multă vreme.
Trăsura tatălui meu este singurul lucru frumos pe care mi-l amintesc din acei ani. Când mă privesc în fotografie alături de birjarul lângă care îmi plăcea mereu să stau, simt că am trăit într-un alt secol. Şi, dacă mă gândesc bine, această senzaţie va fi curând o certitudine, pentru că, iată, suntem deja, în pragul unui alt secol! S-au schimbat, totuşi, prea mult vremurile, oamenii, ritmul vieţii, dar, în cele din urmă, nimic din eternul omenesc nu s-a schimbat cu adevărat! Poate am avea nevoie de o trăsură “fermecată”, ca în poveşti, care să ne ducă pe drumul drept, dar nu am găsit, încă, un bun “birjar”!
Se pare că vremea macilor roşii nu a trecut încă definitiv. Roşul lor va rămâne întot-deauna, ici şi colo, pe câmpurile aurii ale hrănitorului grâu, bucurând privirea noastră şi dându-ne speranţa energiei vitale. Ei trebuie, însă, să fie lăsaţi liniş-tiţi, acolo unde cresc, pe pământ sălbatic; culeşi şi aduşi în casele noastre, nu ne vor face viaţa mai frumoasă, pentru că, între pereţii casei, ai existenţei noastre, sunt destinaţi să moară.
Roşul steagurilor comuniste, pe fundalul dulcilor nuanţe multicolore, care plăceau atât de mult soţilor Ceauşescu, a dominat cu putere anii optzeci. Iată însă că, acum, la zece ani de la momentul magic al lui decembrie 1989, când s-a trezit la o nouă viaţă, liberă şi democratică, conştiinţa poporului român renaşte şi trezeşte nostalgii.
Cu siguranţă, românii nu au uitat nopţile reci în întunericul luminii care trebuia să se stingă pentru a se face economii, nu au uitat magazinele şi pieţele goale şi nici disperarea că nu găsesc mâncare pentru copiii lor, nici interdicţia de a circula în fiecare duminică cu propria maşină. Cei ce aveau număr cu soţ circulau într-o duminică, ceilalţi, cu număr fără soţ, circulau în duminica ur-mătoare. Nu conta dacă erau situaţii urgente de rezolvat; totul trebuia respectat cu sfinţenie. Îţi rămânea televizorul pentru a face mai plăcut sfârşitul de săptămână, dar nici televiziunea nu-ţi putea oferi prea mult pentru că, în ultimii ani ai deceniului optzeci, transmitea numai două ore şi jumătate pe zi şi la ora douăzeci şi două fix se încheia unicul program, dominat tot de figura lui Ceauşescu şi a soţiei sale. Totul devenise insuportabil, şi românii nu au uitat acest lucru. Cu siguranţă, o adevărată întoarcere la acele vremuri nimeni nu doreşte, după ce a simţit, pentru prima oară, gustul adevăratei libertăţi, al banului, al proprietăţii şi al nebuneştilor călătorii prin lume.
Şi totuşi, am trăit disperarea întoarcerii la timpu-rile triste ale trecutului. Revolta minerilor, cărora, în marşul lor spre capitală, li s-au alăturat, în mod periculos, ţărani şi orăşeni justificat nemulţumiţi de noul regim, pune faţă în faţă două sisteme politice la fel de nedrepte: comunismul şi capitalismul.
Din fericire, revolta a fost, în sfârşit, soluţionată, dar toţi ne-am simţit pe marginea prăpastiei, care ne-ar fi putut înghiţi, din nou, în întunericul ei. Începem deja, să uităm zgomotul tancurilor care treceau pe străzile noastre şi paşii poliţiştilor, care au schimbat, pentru câteva zile, aspectul plăcut al oraşului. Duritatea sângeroasei con-fruntări nu se va uita însă uşor. În trista şi controversata noastră istorie, vor rămâne întipărite dureroasele eveni-mente ale acestor disperate zile: “bătălia” de la Costeşti şi atât de dorita “pace de la Cozia”. Astfel, vechea şi renumi-ta noastră mănăstire ce domină, istoric şi spiritual, valea Oltului, a devenit locul împăcării, care a făcut să înceteze periculosul marş al minerilor. Spiritul sfânt a luminat, în cele din urmă, mintea oamenilor, care au înţeles impor-tanţa dialogului şi a francheţei, a necesarului compromis şi al toleranţei, pentru că, într-adevăr, “mintea este steagul trupului”, cum spunea unul din vechii noştri cărturari.
Rămân, însă, atâtea semne de întrebare, atâtea probleme, atâtea nemulţumiri!
Inevitabilul progres al unei societăţi nu poate fi oprit, dar trecerea de la un regim comunist la unul ce se vrea capitalist este dureroasă. Generaţii de oameni nu au reuşit să se ancoreze în noua realitate. Trăiesc încă “suspendaţi” între două lumi: cea a trecutului, în care nu doresc să se mai întoarcă, dar ale cărei avantaje le regretă totuşi, şi cea a prezentului, care nu le-a oferit, în libertatea sa, speranţele visate. Sentimente de ură, regrete, răzbunare, orgolii rănite nu s-au stins încă, în iubirea şi solidaritatea pierdute şi ele în nebuneasca cursă pentru o viaţă mai bună, excluzându-i pe unii din societate. În disperata lor încercare de a recăpăta poziţiile şi avantajele pierdute, ca şi stima oamenilor, se “agaţă”, din nou, de steagul roşu şi cultivă “maci roşii”. Dar nici ei nu cred să dorească cu adevărat o întoarcere la timpurile trecute; doresc însă, cu sinceritate poate, o întoarcere la o viaţă socială mai curată şi mai ordonată, la respectul legii şi al propriei patrii, la renaşterea pierdutului sentiment naţional.
Numai iertarea şi bunăvoinţa ne-ar putea oferi, din nou, necesara unitate. Dacă am fost solidari în sărăcia şi tirania regimului trecut, a sosit momentul ca actualul regim să ne demonstreze superioritatea sa, ajutându-ne să fim din nou uniţi, dar în spiritul libertăţii, al prosperităţii, al toleranţei şi al iubirii.
Toţi ar trebui să învăţăm din înţelepciunea popo-rului nostru, care ne transmite, de secole, cunoscutul proverb: “Nu e bine să dezgropi morţii!” A sosit, deci, momentul adevăratei căinţe şi al iertării!
Zilele revoltei minerilor şi înspăimântătorul lor marş ne-au trezit amintiri şi toţi ne-am întors în timp, la zilele iernii anului 1989. Dar, Revoluţia de la 22 decembrie 1989 reprezintă un moment unic în istoria noastră, aşteptat de zeci de ani, de cei mai în vârstă, şi visat, de cei mai tineri, cu ardoare. Transmisă în direct în toată ţara şi în toată lumea la televizor, revolta, începută cu un curaj incredibil pentru acele vremuri, la Timişoara, a mobilizat tot poporul şi, în sfârşit, oamenii au avut îndrăzneala să-l înfrunte pe Ceauşescu şi regimul comu-nist, declanşând lupta pentru libertate şi democraţie. Sângeroasă, confuză şi controversată, ea a marcat căderea unui regim tiranic şi ar fi trebuit să aducă poporului român speranţa unei vieţi mai bune în libertatea cucerită. Răsunătorul eveniment şi entuziasmul tinerilor, bucuria victoriei, atât de dureros obţinută, au impresionat Occi-dentul care ne-a demonstrat imediat o incredibilă solida-ritate şi afecţiune. Dar, odată trecut momentul specta-culosului şi al sentimentelor emoţionante ce plac atât de mult unor ţări occidentale, acestea ne-au întors spatele, într-o inconştienţă de neiertat şi de neînţeles. Ne-au aruncat în întunericul uitării, ridicând periculoase ziduri între noi şi foştii noştri tovarăşi ai ideologiei comuniste. Profund rănit de această neaşteptată atitudine schimbă-toare, poporul român a făcut greşite eforturi de a fi, din nou, pe placul Occidentului, pierzând, în această înşelă-toare tentativă, şi mândria propriei identităţi.
Privind oamenii participanţi la grevele din ultimii ani, am descoperit şi iluzorii manifestări revoluţionare ce amintesc de decembrie 1989. Dar, Revoluţia anticomu-nistă s-a sfârşit, a rămas, totuşi, un adevărat “sindrom” al revoluţiei, înduioşător în naivitatea sa. Românii vor să amintească că suntem aceleaşi persoane curajoase din 1989 şi că merită mai mult din partea lumii occidentale, care nu a ştiut să profite de o ocazie, poate unică, aceea de a face din toate ţările fost comuniste un nou Occident. Aşa s-ar explica şi anormala bucurie cu care tineri cu steaguri, plini de entuziasm, au însoţit masa minerilor, în revolta lor, trăind visul unei noi revoluţii, în timp ce greviştii şi forţele de ordine se “luptau” cu pietre şi ciomege. “Sindromul” revoluţiei s-a făcut simţit şi printre poliţişti şi alte forţe care ar fi trebuit să restabilească ordinea, rămânând, însă, aproape inactivi şi lăsându-se loviţi de masa de oameni înnebunită de o furie inexplicabilă.
Unii tineri au pierdut bucuria şi demnitatea pe care Occidentul i le-a oferit după Revoluţia din decembrie şi a “murit”, astfel, mândria propriei identităţi şi speranţa unui viitor mai bun. Se pierd pe drumurile tranziţiei, care nu se mai sfârşeşte, şi pe drumurile lumii, în căutarea unei noi identităţi şi demnităţi.
Trăiesc, de mulţi ani, printre copii şi tineri, i-am văzut crescând, “modelaţi”, în bine sau în rău, de vremurile pe care le-au traversat. Mă înduioşează cu gingăşia chipului lor şi când greşesc, şi atunci mă simt vinovată pentru că noi, persoanele mature, nu am reuşit să-i facem să se descurce întotdeauna singuri. Încă mai aşteaptă ca alţii să le spună ce trebuie să facă, după cum noi am fost obişnuiţi, ani în şir, să primim “indicaţii”. Timpul “indicaţiilor preţioase” a trecut însă, şi mulţi dintre tineri încep să impună în societate un nou stil de viaţă, “împingând-o” înainte, pe calea anului 2000, a inevitabilului progres. Unii suferă pentru ceea ce se întâmplă în jurul lor, alţii, mai puternici, mai optimişti şi mai curajoşi, au înţeles că a trecut şi timpul “modelelor” împrumutate. Îşi trăiesc viaţa după modele create de ei înşişi, au reuşit să-şi creeze propria muzică, şi cred în ceea ce fac. Ultimii ani ai deceniului ’90 închid, graţie lor, ridicola perioadă a imitaţiilor, falsă ca un tablou fără valoare, perioadă care a caracterizat primii ani ai aceluiaşi deceniu. Muncitorii ar trebui şi ei să înţeleagă că epoca dictaturii proletariatului este departe şi că nu mai sunt clasa conducătoare a societăţii. Nu este uşor să accepţi o schimbare atât de radicală, dar acum, fiecare trebuie să înveţe să fie propriul stăpân şi conducător în domeniul său de activitate. Timpul persoanelor care ştiau şi făceau totul şi care “ucideau” iniţiativa, creativitatea, fantezia, trebuie să apună. Fiecare trebuie să se simtă “fantastic” la locul său de muncă, pe care, în mod necesar, societatea trebuie să i-l asigure.
Dar, pentru aceasta, şi politicienii ar trebui să înţeleagă că a trecut timpul modelelor luate de aiurea şi că noi înşine trebuie să creăm propriul model de societate, plecând de la realităţile existente. Şi ei trebuie să fie capabili să respingă “indicaţiile preţioase”, venite, acum, de la cine ştie ce alte “centre”.
Un copac sănătos şi puternic creşte numai din propriile rădăcini şi, dacă se “seamănă” o salcie plângătoare, nu trebuie să te aştepţi să vezi crescând un stejar. Şi salcia este frumoasă în delicateţea ramurilor, dar creşte numai într-un anumit pământ, diferit de cel al stejarului. Dacă am putea să-i facem să crească împreună pe un pământ comun, lumea ar fi, cu siguranţă, mai frumoasă.
Desigur, în noul secol şi mileniu, tinerii vor avea graţia salciei şi forţa, robusteţea stejarului, iar noi, în jurul lor, vom intra cu mai multă încredere în noua epocă, ca şi cum am fi traversat “Infernul”, pentru a putea spera, apoi, să ajungem şi în “Paradis”.
Inchid albumul familiei pe care l-am deschis pentru a vedea chipul acelora care au trăit în secolul trecut şi în ultimul secol al celui de-al doilea mileniu. Şi noi vom fi, peste puţin timp, “cei ce au trăit în secolul trecut!”
Am traversat astfel, cu gândul, perioade diverse ale acestui secol, imortalizate în cuvinte, în chipuri delicate şi suferinde, în experienţe trăite, văzute sau cunoscute. Oamenii capătă chipul realităţii în care au trăit şi o certitudine devine evidentă: iubirea trebuie să fie mai puternică pentru “a ucide” ura, toleranţa trebuie să alunge violenţa şi pacea trebuie să îndepărteze războiul. Numai astfel, noi toţi am putea vedea în oglinda vieţii un chip delicat, lipsit de griji şi vesel.
La acest sfârşit de secol, Europa îmi pare asemenea unui buchet de flori sălbatice de câmp. Printre spicele aurii şi hrănitoare de grâu, se văd fragile flori albastre şi maci roşii. Mândri de culoarea lor vie şi de petalele lor mai mari, ei ar vrea să domine “buchetul” dar nu reuşesc, pentru că, printre frumoasele flori şi spice, sunt şi plante cu spini, care le “înţeapă”, amintindu-le că timpul lor a trecut şi, pentru a supravieţui, trebuie să rămână alături de ceilalţi, într-un buchet de flori unite.
“Mai plângem încă
pentru viaţa pierdută.
Nu merită
să priveşti înapoi
unde răul de mult timp
numai lacrimi şi pustiu a semănat.
Se citeste cu program pentru limba romana! 
